Nota de Fundamentare a Strategiei Sectoriale 2023-2030 relevă că funcționarea și construcția domeniului cultural a fost, în general, inerțială, din cauza modificărilor Guvernamentale. „Fiecare nou Program de guvernare a reprezentat un moment T0 (zero) al acțiunii guvernamentale, lipsind continuitatea decizională și de acțiune” scrie în document. Fiecare program de guvernare a venit cu propria abordare, acțiunile fiind marcate de discontinuitate, iar sectoarele culturale bulversate de noi schimbări inoportune pentru a care nu au fost consultate.

Sectoarele cultural-creative au un important aport la economia României, reprezentând aproximativ 3.6% din PIB, conform Programului de Guvernare 2023-2024. De asemenea, din Planul Strategic Instituțional al Ministerului Culturii 2024-2027 reiese că această contribuție a crescut cu 71% între 2015 și 2019 (de la 18,9 miliarde de lei la 32,4 miliarde). Cultura contribuie concret la creșterea economică a țării, la crearea de locuri de muncă și la comerțul exterior. Cu toate acestea, până în 2016 nu au existat reglementări sau politici explicite pentru sectoarele culturale și creative, ci doar legi speciale pentru anumite segmente…

Deși România investește mai puțin de 1% din PIB în activități recreaționale, religioase sau culturale, ea se situează aproape de media europeană de 1,1% din PIB. Cu toate acestea, investițiile reduse și neunitare în sistemul cultural duc la o situație de precaritate evidentă în infrastructura sectorului. Din cercetarea noastră a reieșit că cele mai afectate spații sunt cinematografele și bibliotecile, însă nu sunt nici pe departe singurele categorii sectoriale afectate.

Accesul la cultură este imposibil fără existența unor produse culturale care să fie consumate, produse create și distribuite de persoanele care lucrează în sectorul cultural. Aceste persoane pot avea diferite roluri, de la creatorii produselor în sine, la persoane care sprijină dezvoltarea și transmiterea lor sau la acele persoane care lucrează pentru mentenanța administrativă și logistică a instituțiilor culturale. Cu toate acestea, mediul din România nu este întotdeauna unul prielnic pentru persoanele active în acest sector, lucru care afectează posibilitatea lor de a crea produse și activități culturale și reduce oferta disponibilă sau vizibilă pentru public. În această secțiune vom explora o parte dintre factorii principali care afectează resursa umană din sectorul cultural.

Publicul român se poate confrunta cu anumite dificultăți când vine vorba exercitarea dreptului la cultură, fie din cauza unei oferte uneori limitate sau cu o vizibilitate redusă, fie din cauza unor bariere fizice sau financiare. Secțiunea se limitează la o explorare asupra consumului publicului larg, fără a adresa specific sau exhaustiv toate categoriile și grupurile cu probleme specifice, spre exemplu persoanele instituționalizate (din protecția copilului, azile de bătrâni, închisori, etc.) sau persoanele din diaspora.

Interesul pentru cultură și dorința de a consuma produse culturale se dezvoltă încă de la o vârstă fragedă și continuă să crească pe măsură ce persoana avansează în vârstă. O educație culturală timpurie este esențială pentru a întări acest interes și pentru a oferi o înțelegere mai profundă a diverselor forme de cultură și a etapelor procesului creativ.

Dreptul la cultură al persoanelor cu dizabilități și obligativitatea accesibilizării produselor și activităților culturale sunt stabilite atât prin intermediul Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cât și prin intermediul Strategiei Națională privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități pentru perioada 2022-2027. Însă, după cum este semnalat și de strategie, accesul la cultură al persoanelor cu dizabilități este deficitar. În secțiunea următoare vom explora dificultățile principale care limitează accesul, de la o ofertă cultură scăzută, la o infrastructură neaccesibilizată și un sprijin financiar scăzut.

Pentru a înțelege problemele legate de accesul la cultură al minorităților din România, este esențial să ne referim la contextul actual și cadrul legislativ al țării. Deși România poate fi privită la nivel european ca fiind o țară foarte „generoasă” din punct de vedere legislativ (constituțional) care garantează și oferă protecție drepturilor minorităților etnice naționale, o legislație specifică în acest sens nu s-a adoptat de legislativ sau Guvernul României cu privire la minoritățile naționale. Termenul folosit în această cercetare are o acoperire mult mai largă atunci când vorbim despre minorități, fie cele etnice, de gen sau minorități sexuale. Așadar, limitările analizei constau într-o scurtă incursiune asupra a două minorități, una etnică și una sexuală, respectiv comunitatea de romi și comunitatea de LGBTQI+.