Education for Romania / Acces la cultură

Finanțarea sistemului cultural

Sectoarele cultural-creative au un important aport la economia României, reprezentând aproximativ 3.6% din PIB, conform Programului de Guvernare 2023-2024. De asemenea, din Planul Strategic Instituțional al Ministerului Culturii 2024-2027 reiese că această contribuție a crescut cu 71% între 2015 și 2019 (de la 18,9 miliarde de lei la 32,4 miliarde). Cultura contribuie concret la creșterea economică a țării, la crearea de locuri de muncă și la comerțul exterior.

Cu toate acestea, până în 2016 nu au existat reglementări sau politici explicite pentru sectoarele culturale și creative, ci doar legi speciale pentru anumite segmente (Cartea Albă pentru Activarea Potențialului Economic al Sectoarelor Culturale și Creative din România). Mecanismele și instrumentele de ordin financiar dedicate sectoarelor culturale și creative sunt considerate insuficiente, nereușind să asigure stabilitatea acestor sectoare. Implicit, nu reușesc să asigure continuitatea multora dintre activitățile desfășurate de artiști sau operatorii culturali. Mai mult decât atât, schemele de finanțare nu sunt concepute astfel încât să răspundă nevoilor artiștilor și operatorilor culturali sau diferențelor contextuale din zonele urbane versus cele rurale.

În sectoarele culturale și creative, principalii actori sunt artiștii independenți, organizațiile neguvernamentale și instituțiile publice, care se confruntă cu dificultăți în asigurarea unei continuități financiare. Astfel, devine relevant faptul că multe inițiative nu ar putea supraviețui în absența unor măsuri de stimulare și susținere financiară publică (ex: finanțări de programe sau proiecte, scheme de ajutor de stat).

Ecosistemul cultural și creativ a fost profund afectat de măsurile de izolare din timpul pandemiei COVID-19. Sălile de teatru sau de cinema, precum și galeriile de artă și-au pierdut spectatorii și vizitatorii. Artiștii și operatorii culturali au fost nevoiți să-și suspende activitatea. Pe lângă impactul avut asupra calității vieții și sănătății mintale a publicului larg, situația a demonstrat și vulnerabilitatea financiară a sectorului cultural creativ. Instabilitatea, insuficiența finanțării publice, mijloacele de trai deja limitate ale artiștilor și operatorilor culturali au fost agravate de lipsa măsurilor de sprijin și a unui regim național de securitate socială pentru domeniul cultural.

Recenta reglementare a statutului lucrătorului cultural profesionist (prin OUG 21/2023) definește condițiile prin care atât artiștii, cât și personalul suport din domeniul cultural pot avea dreptul la beneficii precum asigurare de sănătate, concediu medical, indemnizație de șomaj, vechime în muncă. Acesta devine astfel un prim pas care răspunde la necesitatea unui cadru normativ pentru definirea statutului financiar, fiscal și social al tuturor celor care își desfășoară activitatea în sectorul cultural-creativ.

Totuși, numeroase probleme continuă să afecteze finanțarea culturii în România. Interviurile pe care le-am realizat cu experți în domeniu sugerează că schemele actuale de finanțare a culturii nu corespund nevoilor existente. Astfel, intervențiile statului nu sunt corelate nici cu nevoile reale ale industriei creative, nici cu cele ale publicului. Acestea nu sunt gândite să încurajeze pragmatic și metodic accesul la cultură. Schemele de finanțare nu s-au schimbat suficient în ultimii ani pentru a ține pasul cu evoluția nevoilor sectorului cultural. Modul în care este gândit sistemul de producție și mai ales finanțarea producției și distribuției produselor culturale în România nu încurajează satisfacerea nevoilor locale.

Lipsește o analiză structurată a nevoilor care să poată fi baza unui proces decizional în ceea ce privește procesul de finanțare. În lipsa acestei analize, oferta culturală ajunge să nu fie adaptată în funcție de specificul comunităților. Este necesară urmărirea nevoilor comunităților, obținerea de feedback și menținerea unei comunicări strânse cu sectorul cultural, pentru a putea proiecta scheme de finanțare potrivite realității culturale actuale.

În interviurile cu experți, insuficiența fondurilor a fost menționată ca o importantă barieră în dezvoltarea sectorului cultural. Conform strategiei sectoriale în domeniul culturii 2023-2030, deși în finanțarea sectorului cultural tendința generală în ultimele două decenii a fost de creștere, aceasta se află încă sub media europeană. Insuficiența materială menține sectorul cultural într-o stare precară din punct de vedere creativ și tehnologic. Producțiile artistice nu au fonduri suficiente, astfel că artiștii și operatorii culturali sunt nevoiți să acopere costurile din fonduri personale sau să performeze/conducă activități fără să fie plătiți. De asemenea, raportat la accesarea fondurilor existente, un număr mare de actori culturali concurează pe aceleași domenii, pornind de la aceleași finanțări și, ajungând de multe ori, la același public.

Ministerul Culturii gestionează, prin intermediul instituțiilor subordonate de specialitate precum Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), Centrul Național al Cinematografiei (CNC) și Institutul Național al Patrimoniului (INP), trei fonduri care asigură finanțarea sectoarelor culturale și creative, la nivel național: Fondul Cultural Național - gestionat de AFCN, Fondul Cinematografic - gestionat de CNC și Timbrul Monumentelor Istorice - gestionat de INP. Între acestea, Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) este principalul finanțator public al ofertei culturale din România, având sesiuni de finanțare pentru programe/proiecte culturale și proiecte editoriale cu bani alocați în urma unor concursuri de propuneri. Pentru sesiunea de finanțare din septembrie 2023, plafonul pentru toate cele 12 arii tematice a fost de 150,000 lei (buget total de 44 milioane de lei). Iar pentru a obține finanțarea, solicitantul este obligat să contribuie cu minim 10% co-finanțare în bani (fără posibilitatea de a co-finanța cu timp sau alte resurse) la bugetul proiectului.

Pentru categoria programe culturale multianuale sunt disponibile 6 milioane de lei, unde se încadrează propuneri de proiecte de anvergură, cu premise de sustenabilitate, axate pe colaborare națională/internațională. Programele trebuie să propună activități derulate pe minim 18 luni, iar finanțarea trebuie să se încadreze între 200.000 și 300.000 de lei. Pentru această categorie, co-finanțarea din partea solicitantului este de 15%. În fiecare sesiune de finanțare, la fiecare arie tematică și categorie, concurența este acerbă, astfel că multe propuneri sunt nevoite să caute altă sursă de fonduri sau să aștepte următoarea sesiune de finanțare. De asemenea, asigurarea procentului de co-finanțare este o barieră pentru operatorii culturali care sunt la început de drum sau pentru organizațiile/artiștii care nu beneficiază de fonduri private.

Dincolo de fondurile oferite de AFCN, resursele financiare pentru diferitele industrii culturale sunt considerate insuficiente. De exemplu, conform studiilor realizate de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC), în industria cinematografică, lipsa fondurilor pentru producția de film a fost cauzată, de-a lungul timpului, de diverși factori, cum ar fi lipsa unei legislații care să sprijine acordarea de fonduri sau să încurajeze sponsorizările, sprijinul redus pe care televiziunile îl acordă producțiilor, fondurile reduse existente la Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Fondurile insuficiente se traduc în limitări în producția de film, care au impact asupra diversității de genuri cinematografice produse, dar și asupra numărului și pregătirii profesioniștilor din domeniul cinematografic.

De asemenea, consumul scăzut de filme românești, precum și lipsa infrastructurii și problemele sistemului de distribuție se reflectă în profitul redus care, de multe ori, nu poate acoperi costurile mari de producție. În plus, multe dintre ONG-urile care își desfășoară activitatea în domeniul cinematografiei se confruntă cu lipsa surselor de finanțare pentru cheltuieli administrative. Un alt exemplu relevant este sectorul artelor spectacolului, caracterizat de același raport inechitabil între costurile producției și veniturile obținute, ceea ce duce la perpetuarea problemelor legate de lipsa de investiții în dotările tehnice, în pregătirea profesională a specialiștilor din domeniu și a creșterii numărului acestora.

Nota de fundamentare a Strategiei sectoriale în domeniul culturii 2023-2030 precizează că există un decalaj considerabil între mediul urban și mediul rural în privința cheltuielilor alocate domeniului culturii. În mediul rural, din cauza subfinanțării, lipsește infrastructura și resursa umană, iar oferta culturală este extrem de redusă, inadecvată sau chiar inexistentă. În mediul urban, există diferențe majore între orașele mici sau mijlocii și reședințele de județ. Resursele bugetare ale municipalităților și ale județelor se concentrează în orașele mari sau în reședințele de județ. Mai mult decât atât, mediul rural și urban mic întâmpină mai multe dificultăți în accesarea fondurilor nerambursabile europene. Interviurile cu experți sugerează că, pentru a îmbunătăți sistemul actual de finanțare, ar trebui să existe multiple surse de finanțare la nivel local și regional.

Sectorul cultural independent este format din diverse tipuri de organizații, fiecare având obiective și activități, de asemenea, foarte diverse. Cu toate acestea, nu există analize sau o cartare a organizațiilor cu potențial de creștere, care ar trebui sprijinite. Nu există suficiente date despre relevanța și impactul acestor organizații în domeniul cultural, așadar nu există nici mecanisme de finanțare bazate pe rezultatele unei astfel de analize. „Orice schimbare la nivel macro, orice măsură care și-ar propune să îmbunătățească situația organizațiilor și actorilor din domeniul cultural, să creeze un mediu mai favorabil, ar trebui să țină cont de diversitatea asta. Și, indiferent de măsurile de politică publică care ziceam că ar fi cumva diferențiate în funcție de profilul lor, toate instrumentele care li se adresează trebuie să aibă în vedere asigurarea unei libertăți de acțiune și de expresie în sprijinul acestui interes public centrat în jurul unei vieți demne și împlinite, al respectării drepturilor omului și al unei societăți democratice.” (Raluca Iacob, interviu pentru Divizia de Renovare Urbană, 2021).

Procesul actual de candidatură pentru accesarea fondurilor publice culturale este considerat dificil din punct de vedere birocratic. De multe ori, actorii din sectoarele cultural-creative nu au suficiente cunoștințe legislative pentru a înțelege pe deplin procedurile sau pentru a le duce la capăt eficient. Ratarea participării la o sesiune de finanțare reprezintă o problema majoră pentru mulți artiști și operatori culturali care depind de fondurile respective pentru a-și putea planifica și desfășura activitatea. Planul Național de Redresare și Reziliență menționează nevoia dezvoltării unui sistem digital care să faciliteze procesele de finanțare a culturii. De asemenea, Politica Publică Cultura Viitorului vorbește despre nevoia creării și îmbunătățirii mecanismelor financiare și administrative pentru finanțarea multiplă și diversificată (public-public, public-privat) a ofertei culturale pentru comunitățile și grupurile defavorizate.

Dincolo de accesibilitatea fondurilor pentru sectorul cultural-creativ general, interviurile cu experți au relevat bariere suplimentare pentru comunitățile minoritare (cum ar fi Roma, LGBTQI+), care se lovesc de prejudecăți și discriminare atunci când încearcă să acceseze fonduri publice pentru proiecte culturale. În cazul Roma, aceeași problemă apare și pentru finanțările private. În cazul LGBTQI+, este menționat fenomenul de pinkwashing în care entități private adoptă strategii care par să susțină comunitatea, însă care au ca scop obținerea de beneficii de imagine. Astfel, aceste strategii nu se concretizează printr-un sprijin tangibil către comunitatea LGBTQI+, ci sunt folosite într-un mod superficial, pentru a crea impresia de incluzivitate.

Strategia sectorială în domeniul culturii 2023-2030 identifică două probleme sistemice legate de finanțare. În primul rând, finanțarea sectorului cultural nu este privită în politica publică ca o investiție pe termen lung, care ar putea susține dezvoltarea economică, valorificarea capitalului cultural și creativ, crearea de noi locuri de muncă și noi domenii de specializare. În al doilea rând, absența unei viziuni normative și a practicilor instituționale în favoarea simplificării și predictibilității finanțării. Practic, lipsa posibilităților de finanțare pe termen lung determină operatorii culturali și artiștii să planifice proiecte cu durată limitată. Acest lucru împiedică dezvoltarea către schimbări sistemice și limitează impactul pe care intervențiile culturale l-ar putea avea într-o comunitate.

Rezultatele interviurilor cu experții incluși în cercetarea noastră confirmă faptul că mecanismele de finanțare nu permit investiții pe termen lung, atât de necesare pentru a asigura stabilitatea financiară a proiectelor, artiștilor și operatorilor culturali, și, în schimb, încurajează un ritm de subzistență. Actorii culturali sunt nevoiți să acționeze într-o paradigmă de supraviețuire de la un proiect la altul. Acest lucru afectează atât calitatea procesului și a mediului de lucru, cât și calitatea produselor culturale în sine.

Implicațiile acestei situații sunt multiple. Spre exemplu, anumite proiecte care au succes nu pot fi prelungite sau replicate. Pentru continuarea acestora este nevoie de scrierea unui nou proiect care să treacă prin procesul de cerere de finanțare (ex: concurs AFCN). De asemenea, nu există un sistem prin care municipalitatea să preia proiecte culturale pentru a le continua dincolo de finanțarea pe care acestea au avut-o inițial. În cazul programelor Capitală Culturală Europeană (ex: Timișoara 2023), mecanismele de finanțare sprijină, într-adevăr, industria creativă de la nivel local, precum și crearea de noi inițiative. Totuși, nici în acest caz nu există un sistem care să conducă la continuitatea oportunităților sau colaborărilor create.

Mai mult decât atât, lipsa stabilității financiare și gradul ridicat de incertitudine asociat obținerii de finanțări de la proiect la proiect conduc la sentimente de frustrare, și o stare de burnout, sau chiar renunțarea (temporară sau permanentă) la activitatea din domeniul creativ-cultural. „Marea majoritate ies din sistem sau continuă într-o formă parțială, găsindu-și un loc de muncă mai stabil, care să le asigure fonduri mai substanțiale în alt fel. Iar asta, din păcate, înseamnă că acea experiență, înțelepciune, cunoaștere acumulată de-a lungul timpului nu poate fi crescută, de la o generație la alta, în cadrul sectorului cultural independent decât punctual.” (Raluca Iacob, interviu pentru Divizia de Renovare Urbană, 2021).

În Nota de fundamentare a Strategiei sectoriale în domeniul culturii 2023-2030, este menționat că parteneriatul public-privat este aproape inexistent în domeniul cultural, deși acesta ar putea să contribuie substanțial la creșterea finanțării.

Un mecanism cu impact pozitiv pentru sectorul cultural-creativ este creditul fiscal, adoptat în 2004, care permite companiilor să direcționeze către organizații nonguvernamentale sume din impozitul pe profit/venit datorate statului. În ultimii ani, acest mecanism a fost îmbunătățit în mod progresiv la nivel legislativ, permițând companiilor să sponsorizeze semnificativ organizațiile non-guvernamentale. De exemplu, se menționează că prevederile privind sponsorizarea au făcut eficientă Legea 32/1994 - Legea Sponsorizării - care în primii ani nu și-a putut produce efectele dorite tocmai pentru că facilitățile fiscale nu erau substanțiale, ci aproape insignifiante. În plus regula care permite companiilor să direcționeze 20% din impozitul pe profit către organizații non-guvernamentale (adoptată în 2022), este considerată un instrument valoros pentru sprijinirea activității ONG-urilor în diferite domenii cu resurse financiare limitate. Cu toate acestea, la finele anului 2023 a intrat în vigoare OUG 115/2023, iar microîntreprinderile nu mai pot deduce acest 20% din impozitul pe venit.

În scrisoarea deschisă adresată Guvernului ca reacție la proiectul de lege privind unele măsuri fiscale bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, o serie de organizații non-guvernamentale din România propun menținerea prevederilor din creditului fiscal și argumentează că este un mecanism vital pentru susținerea culturii.

Conform analizei interviurilor cu experți din domeniul culturii, în momentul de față există puține colaborări între instituțiile de stat și cele private. Este un mecanism incipient, nu este încă structurat pentru a fi replicabil sau instituționalizat.

Adesea, în practică, mediul privat susține evenimentele culturale mai mult din perspectiva beneficiilor de marketing, transformând investiția într-o relație tranzacțională. În acest scenariu, companiile oferă finanțare pentru aceste evenimente în schimbul unui anumit grad de vizibilitate sau promovare. Astfel, investiția în cultură este tratată ca un segment separat de afaceri, cu obiective și strategii specifice, care nu este întotdeauna înțeleasă în profunzime pentru valoarea sa intrinsecă.

De asemenea, schemele de finanțare ale entităților din mediul privat sunt de multe ori axate pe intervenții sociale și nu pe sectorul cultural per se. Totuși, intervențiile pot include uneori aspecte culturale (ex: educație prin cultură și sport). Totodată, trebuie să ținut cont de faptul că posibilitatea ONG-urilor de a atrage sponsori este limitată și de lipsa personalului. Unul dintre motivele pentru care această capacitate este redusă este faptul că majoritatea asociațiilor nu au posibilitatea financiară să plătească un angajat dedicat (fundraiser) pentru dezvoltarea și implementarea unei campanii de strângere de fonduri sau pentru diversificarea surselor de finanțare. Pe lângă competențe în materie fundraising, ar fi nevoie și de dezvoltarea și menținerea unui plan de acțiune sau resurse de comunicare. Astfel, aceste sarcini se adaugă, de cele mai multe ori, la restul responsabilităților operatorilor culturali/artiștilor.

Mai multe parteneriate între actori publici și privați ar putea susține actorii din sfera culturală, precum și scalarea produselor și intervențiilor culturale, însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de o educare sistematică a mediului privat cu privire la implicarea în susținerea sectorului cultural-creativ și, mai ales, cu privire la potențialul acestei implicări. De exemplu, pentru industria de carte, implicarea sectorului privat ar putea fi utilă, întrucât lipsa unui sistem financiar duce la lipsa unui sistem de beneficii pentru scriitorii și traducătorii români. Atfel, surse alternative de finanțare ar putea contribui la sprijinirea traducătorilor și a scriitorilor, susținerea financiară a mobilității acestora, acordarea de burse, acordarea de rezidențe creative sau prin promovarea în străinătate a literaturii române.

În România, există prea puține mecanisme sau strategii propriu-zise de finanțare care să susțină accesul la cultură. Legea 165/2018 prevede acordarea tichetelor culturale sub forma unor bilete de valoare oferite lunar sau ocazional angajaților pentru achitarea contravalorii de bunuri și servicii culturale. Aceste bunuri sau servicii culturale pot fi abonamente sau bilete la spectacole, concerte, proiecții cinematografice, muzee, festivaluri, târguri și expoziții permanente sau itinerante, parcuri tematice, inclusiv cele destinate copiilor, cărți, manuale școlare, albume muzicale, sau filme. Nivelul maxim al sumelor acordate sub forma tichetelor culturale nu poate depăși suma de 150 de lei pentru tichetele acordate lunar, respectiv suma de 300 de lei/ eveniment, pentru cele acordate ocazional.

Deși acest mecanism poate încuraja consumul cultural, nu reușește să adreseze toate barierele sistemice care împiedică accesul la cultură. Spre exemplu, finanțarea prin intermediul tichetelor nu reușește să compenseze lipsa de infrastructură fizică și digitală, sau chiar educația culturală în rândul populației generale. Mai mult decât atât, aceste mecanisme, sunt limitate în a adresa complexitățile diferitelor grupuri de persoane, cu diferite nevoi și caracteristici socio-demografice variate, cu atât mai mult cele vulnerabile. Barometrul de Consum Cultural 2022 menționează multiple bariere de consum cultural, printre care și cele de ordin financiar și sugerează că existența unor programe specifice adresate grupurilor vulnerabile din punct de vedere economic ar putea ajuta cel puțin la eliminarea barierelor de ordin strict financiar.

Majoritatea finanțărilor din domeniul cultural se acordă propunerilor actorilor independenți, pentru ca mai apoi aceștia să pună în practică diverse proiecte culturale. De multe ori statul nu are un proiect propriu (de exemplu, un proiect sau program public de educație culturală). Experții intervievați consideră că existența unor oportunități de finanțare publică pentru actori independenți nu este echivalentă cu susținerea de către stat a accesului la cultură pentru un public cât mai variat. Spre exemplu, datorită concentrației mari a infrastructurii culturale în centrul Bucureștiului, majoritatea evenimentelor culturale sunt organizate în acea zonă. Această situație pune obstacole în calea persoanelor care trăiesc în afara centrului orașului sau care nu își pot permite cheltuielile necesare pentru a participa la eveniment.

Ca exemplu concret, pentru industria de carte, lipsa unor mecanisme financiare coerente pentru susținerea accesului la cultură are multiple consecințe, una dintre ele fiind desființarea multor librării și biblioteci, mai ales în zonele urban mic și rural. Este o nevoie acută de soluții de ordin financiar precum reducerea chiriilor pentru librării sau, eventual, găzduirea acestora într-un spațiu pe care autoritățile locale îl au disponibil. Aceste spații pot fi, de exemplu, căminul cultural, casa de cultură, o sală din clădirea primăriei. Astfel de intervenții ar putea remedia situația librăriilor. O altă problemă se referă la lipsa unui sistem constant de finanțare care să susțină accesul liber al publicului la carte și anume sprijinirea achiziției de cărți în biblioteci. Mai mult decât atât, este necesară stimularea interesului publicului pentru literatura română, precum și o sprijinire financiară a scriitorilor români și a creativității acestora pentru a crea în mod susținut literatură.

Nota de fundamentare a Strategiei sectoriale în domeniul culturii 2023-2030 menționează că unele autorități publice locale nu cunosc suficient legislația actuală pentru acordarea de finanțări nerambursabile din fonduri publice în domeniul culturii.

În prezent există o legislație dedicată domeniului cultural (OG 51/1998). Aceasta cuprinde principiile și procedurile de finanțare nerambursabilă din bugetul de stat sau din bugetele locale, exclusiv pentru proiecte culturale. Astfel, este mai avantajoasă pentru posibilii beneficiari din sectorul cultural-creativ.

Totuși, de multe ori se se preferă aplicarea legii generale pentru alocarea fondurilor nerambursabile către activități non-profit (Legii nr. 350/2005). Aceasta prevede atribuirea finanțării nerambursabilă către orice persoană fizică sau persoană juridică, fără scop patrimonial, care desfășoară activități non-profit. Din analiza realizată pentru Nota de fundamentare a Strategiei sectoriale în domeniul culturii 2023-2030 reiese că, atunci când aplică această lege, mai generală, autoritățile locale întâmpină dificultăți în a departaja între finanțările acordate pentru cultură și cele pentru alte activități non-profit. O altă problemă este lipsa promovării adecvate pentru oportunitățile de finanțare existente, cât și a rezultatelor și impactului proiectelor deja finanțate. De asemenea, acest tip de finanțări pot fi acordate de către consiliile județene și de către un număr limitat de municipii. Acest fapt duce la crearea unui decalaj între aceste municipii/ reședințele de județ și celelalte orașe/comunități. Analiza inclusă în Strategia sectorială pentru domeniul culturii menționează că, adesea, apare tendința de a finanța proiectele care satisfac cu preponderență nevoile municipiului care acordă finanțarea.

Statutul social și economic al artiștilor independenți este fragil, având în vedere că accesul lor la instrumente financiar-bancare este dificil. Carta Albă pentru activarea potențialului economic al sectoarelor culturale și creative din România precizează că aceeași problemă apare și pentru organizațiile private din sectoarele culturale și creative. Având în vedere că majoritatea veniturilor provin din drepturi de proprietate intelectuală (proprietate imaterială/active necorporale), procesul de accesare a unor instrumente de creditare sau a unor surse de finanțare de pe piața de capital este mult îngreunat, întrucât portofoliul drepturilor de proprietate intelectuală nu este, de obicei, acceptat ca garanție în vederea obținerii unor credite. Acest fapt creează inechități între actorii culturali afiliați unei instituții publice și cei care își desfășoară activitatea independent.

De asemenea, operatorii culturali non-profit din domeniul artelor spectacolului menționează existența unui monopol al instituțiilor de spectacole asupra sălilor aflate în administrație publică. În aceste condiții, nu se creează posibilitatea unei competiții echitabile între actorii publici și cei privați pentru spațiile disponibile desfășurării activităților culturale sau a unor eventuale colaborări. Aceeași problemă apare și în cazul finanțărilor publice anuale sau multianuale. Ar fi nevoie de reglementarea și finanțarea mai multor mecanisme care să sprijine actorii privați și să amelioreze situația actuală. Un exemplu dat de experții cu care am discutat ar fi măsura conform căreia teatrele publice trebuie să includă în proporție de 10%, spectacole independente. Din păcate această măsură nu se aplică și la alte categorii ale artelor spectacolului (de exemplu, dansul contemporan).

Un alt aspect relevant discutat în interviurile cu experții este cel referitor la intervenția statului în stabilirea accesului la cultură, mai precis oferirea unor subvenții pentru anumite produse culturale, în general ale operatorilor culturali instituționalizați. Acest tip de intervenție poate crea competiție neloială între instituțiile de stat și cele independente, unde nu se oferă subvenții pentru bilete.

Pe de altă parte, prețurile biletelor pentru anumite evenimente culturale au crescut odată cu inflația sau cu tipurile de taxe adăugate. Astfel, respectivele evenimente devin greu accesibile pentru anumite categorii de public, dar și greu de susținut pentru organizatori. De multe ori, pentru a asigura fezabilitatea financiară a evenimentului, operatorii culturali independenți nu își pot permite să scadă prețul biletului. Intervențiile statului ar trebui să ia în considerare toate aceste aspecte și să evite, pe cât posibil, inechitățile între actorii și producțiile culturale, susținând, în același timp, la un sistem cultural accesibil financiar pentru toate categoriile de public.