Education for Romania / Acces la cultură

Resursele umane active în sectorul cultural

Accesul la cultură este imposibil fără existența unor produse culturale care să fie consumate, produse create și distribuite de persoanele care lucrează în sectorul cultural. Aceste persoane pot avea diferite roluri, de la creatorii produselor în sine, la persoane care sprijină dezvoltarea și transmiterea lor sau la acele persoane care lucrează pentru mentenanța administrativă și logistică a instituțiilor culturale. Cu toate acestea, mediul din România nu este întotdeauna unul prielnic pentru persoanele active în acest sector, lucru care afectează posibilitatea lor de a crea produse și activități culturale și reduce oferta disponibilă sau vizibilă pentru public. În această secțiune vom explora o parte dintre factorii principali care afectează resursa umană din sectorul cultural.

Date Eurostat din 2022 arată că numai 1,5% din populația angajată a României activează în sectorul cultural, fie ca creatori de produse artistice (scriitori, dansatori, actori, pictori, muzicieni, etc.), fie ca persoane ce facilitează accesul la cultură și la munca creatorilor (contabili, ghizi, personalul angajat în muzee, etc.). Aceasta plasează România la coada listei UE, întrucât, dintre toate statele membre UE, are cel mai redus procent de persoane active în cultură raportat la numărul total de salariați (cel mai înalt procent fiind al Olandei, de 5,4%). Când vine vorba de distribuția pe domenii, datele oferite de către INCFC în Registrul Cultural în 2020 arată că din cele 6.606 de persoane înscrise în Registru, majoritatea activează în domeniul muzical (58%), între 10-20% participă în fiecare dintre sectoarele de teatru, audio-vizual, film, educație culturală și dans, iar sub 10% în pictură, fotografie, carte, sculptură și patrimoniu. Numerele nu reprezintă o evaluare completă a numărului de persoane active în sectorul cultural și a distribuției lor, dar permit o evaluare aproximativă a scenei culturale din România.

Numărul redus se datorează atât cadrului instituțional dificil de navigat cu care se confruntă creatorii culturali din România, cât și faptului că o parte mare a populației active nu consideră domeniul cultural ca o industrie propice unei meserii viabile. Nota de fundamentare asociată proiectului de Hotărâre pentru aprobarea Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023 – 2030 evidențiază o „scădere a procentelor de tineri care practică activități creative și artistice”, provocată de o lipsă de oportunități și de spații, precum și de adaptarea lentă a sectorului la mediul digital. Aceste limitări pot reduce expunerea tinerilor către domeniul cultural nu doar cu scop recreațional, ci și ca un potențial sector pentru o viitoare meserie.

Creatorii culturali din România, cu precădere cei independenți, se confruntă cu o stare precară, atât din punct de vedere financiar, legal, cât și când vine vorba de timpul și volumul de muncă. Nota de fundamentare atașată Ordonanței de Urgență privind Statutul Lucrătorului Cultural Profesionist evidențiază că, pentru mulți creatori de cultură, un nivel de trai decent nu poate fi susținut doar prin activitățile artistice desfășurate. Artiștii independenți nu au, adesea, un loc de muncă permanent, ci lucrează pe bază de proiecte, prin contracte de comandă (fie cu alte entități culturale, fie cu persoane private sau companii) și prin fonduri punctuale ce se termină odată cu finalizarea proiectului (spre exemplu, cele oferite de Administraţia Fondului Cultural Naţional). Aceste opțiuni nu asigură, însă, o sursă de venit stabilă și creează o stare de nesiguranță de la un proiect la altul. Adesea, artiștii sunt nevoiți să lucreze în paralel și o altă meserie, care nu are legătură cu actul creativ, pentru a-și asigura un salariu constant și pentru a-și putea susține cariera artistică.

Aceasta reprezintă una dintre diferențele principale între artiștii independenți și cei angajați în instituțiile culturale publice, care beneficiază de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, de un salariu stabil și de asigurări medicale și sociale. Cu toate acestea, Nota de fundamentare asociată proiectului de Hotărâre pentru aprobarea Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023 – 2030 menționează că transferul din domeniul privat în domeniul public este una dificilă, birocratică și lentă, iar pozițiile deschise artiștilor de multe ori au „salarizări care nu reflectă nivelul real de competență al profesioniștilor” (Notă de fundamentare a proiectului de Hotărâre pentru aprobarea Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2024 – 2030).

Mai mult de atât, și în interiorul sectorului cultural artistul este nevoit să adopte noi roluri și responsabilități conexe actului creativ, ceea ce îi încarcă volumul de muncă și reduce din timpul dedicat creației culturale. Printre acestea se numără activități de promovare, de atragere de sponsori, de dezvoltare a prezenței online și pe rețele de socializare și de scriere de proiecte. Artistul nu are adesea situația financiară necesară pentru a putea angaja persoane specializate pentru aceste atribuții sau pentru a colabora cu resurse externe (spre exemplu, companii de marketing) - de aceea, este nevoit să acopere aceste roluri pe cont propriu, ceea ce creează un sentiment de supraîncărcare.

Sprijinul extern insuficient se remarcă și din punct de vedere legal, întrucât pentru o perioadă lungă de timp statutul artistului independent în România nu a fost reglementat, în ciuda mai multor încercări nereușite. Această lipsă a fost adresată la începutul anului 2023, prin Ordonanța de Urgență nr. 21 din 5 aprilie 2023 privind Statutul lucrătorului cultural profesionist, care a fost ulterior aprobată prin Legea nr. 346/2023, în vigoare de pe 16 noiembrie 2023. Aceasta include atât artistul în sine, cât și personalul de suport în categoria lucrătorilor culturali și pune o condiție principală pentru recunoașterea statutului lor profesionist: ca 50% din veniturile impozabile din anul precedent ale persoanei respective să provină din actul cultural (de pe urma contractelor de comandă sau a proiectelor individuale). Statutul este dobândit în urma unei cereri de înscriere în Registrul public al Ministerului Culturii, urmată de o cerere de înregistrare fiscală la ANAF. După aprobarea acestora, persoana dobândește statutul de lucrător cultural profesionist pentru o perioadă de 3 ani, ce poate fi reînnoită dacă condițiile continuă să fie respectate la finalul acesteia. În perioada dată, lucrătorul cultural profesionist va beneficia de anumite drepturi (de a participa într-o asociație profesională, asigurare de sănătate și concedii medicale, indemnizații de șomaj) și îi va crește vechimea în muncă. Cu toate acestea, formatul actual al Statutului a fost criticat de către artiști și diverse asociații, printre care Uniunea teatrală din România (UNITER), Federația Cultură și Mass-Media FAIR-MediaSind și Confederația Europeană a Sindicatelor. Printre criticile enunțate se numără criteriul de oferire a titlului de „profesionist” (care este unul pur financiar, nu bazat pe realizările artistului și care ar exclude artiști mai tineri), procedurile birocratice adiționale și implicarea limitată a artiștilor independenți și a sindicatelor în procesul de decizie.

Digitalizarea domeniului cultural - mai precis, dezvoltarea platformelor de distribuție online a produselor culturale (fie dedicate, spre exemplu Netflix sau Spotify, fie rețele de socializare) - a condus la schimbarea modului de lucru în acest domeniu, de la asigurarea vizibilității, la consum. Adaptarea la aceste schimbări poate fi însă dificilă pentru creatori culturali, întrucât implică un nou set de resurse digitale de care nu dispun (cunoștințe, aplicații, programe, etc.), precum și o competiție ridicată într-un mediu care nu este familiar. Înlocuind presa culturală și publicitatea fizică, principalul mijloc prin care produsele culturale devin vizibile este acum mediul online, prin prezența pe rețele de socializare (precum Facebook, TikTok, Instagram, etc.) sau prin colaborarea cu platforme de streaming pentru produsele audio-vizuale (precum YouTube pentru produse video, Spotify pentru muzică, etc.). Aceste platforme sunt folosite atât pentru promovarea produselor culturale, cât și pentru distribuția lor directă către consumatori, care sunt predispuși către consumul online din comoditate și obișnuință.

Aceasta creează, însă, o dependență față de platformele digitale și de algoritmii de sortare. Datorită volumului mare de utilizatori și de conținut disponibil pe aceste platforme, simpla prezență nu este suficientă pentru a ajunge la publicul țintă. Algoritmii de sortare sunt cei care determină nivelul de vizibilitate, stabilind care conținut este promovat și vizibil mai multor persoane. Selecția este realizată fie pe baza unor criterii financiare (plată pentru promovare adițională), fie pe baza preferințelor utilizatorilor, care sunt mai predispuși să interacționeze cu postări ce au un format popular și atractiv. Pentru a cunoaște aceste formate și a fi la curent cu platformele și tehnicile existente (care sunt în continuă schimbare) sunt necesare anumite aptitudini de marketing digital, precum și timp dedicat cercetării și înțelegerii pieței digitale.

Întrucât vizibilitatea online influențează gradul de consum al produsului cultural, este creat un nivel mare de competitivitate pentru a atrage aceste vizualizări atât cu alte produse culturale, cât și cu alt tip de conținut online. Context care influențează în mod negativ cooperarea între artiști și creatori culturali, aspect ce va fi adresat în problemele ce urmează.

Schimbările prin care a trecut domeniul cultural, în special cele digitale, au crescut aptitudinile de care au nevoie administrațiile culturale (manageri, personal în instituțiile publice, etc.) pentru a activa în acest sector și pentru a sprijini creatorul cultural. Un studiu publicat de INCFC în 2020, privind nevoile de formare ale personalului administrativ și educațional din instituțiile publice de cultură, evidențiază această schimbare, precum și necesitatea de formare continuă. Dintre respondenții la studiu, majoritatea au exprimat nevoia de a-și dezvolta aptitudinile prin participarea la diverse tipuri de cursuri, în special cele de comunicare, management, juridice și IT. În ciuda acestei nevoi, atât oportunitățile de instruire disponibile, cât și cercetările nevoilor existente la momentul actual în România sunt limitate (în afara celor oferite de INCFC), o problemă semnalată și de Nota de fundamentare asociată proiectului de Hotărâre pentru aprobarea Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023 – 2030. Mai mult de atât, constrângeri de timp și de cost pot determina persoana angajată să nu urmeze nici cursurile existente, conform studiului INCFC. În plus, aceste cursuri nu au efecte directe vizibile asupra salariului și poziției angajatului, lucru ce poate impacta decizia de a le urma.

Profesionalizarea insuficientă este influențată și de un proces de evaluare deficitară a personalului cultural. În cadrul instituțiilor publice culturale, atât salarizarea, cât și evaluarea sunt determinate în funcție de vechimea în meserie a persoanei respective și nu în funcție de aptitudinile sale reale și performanța sa, lucru evidențiat în Nota de fundamentare. Problema este accentuată și de faptul că salariile angajaților publici culturali sunt oricum unele mici, chiar și comparativ cu personalul angajat în aceleași poziții în alte ministere. Conform Sindicatului Culturalia, un angajat în Ministerul Culturii cu funcția de consilier superior are un salariu de 8.195 lei brut, cu 2.000 lei mai puțin decât corespondentul său din Ministerul Muncii (10.243 lei) și cu 7.000 lei mai puțin decât corespondentul său din Ministerul Mediului (15.104 lei). Salariile mici au condus și la o serie de proteste la finalul anului 2023: 11-15 decembrie pentru angajații din Ministerul Culturii și 19 decembrie pentru angajații bibliotecilor publice principale din București. Astfel, există o motivație limitată de a urma cursuri de profesionalizare, întrucât ele ar constitui muncă suplimentară, cu un efect direct limitat.

Profesionalizarea insuficientă poate conduce la scenarii în care deciziile luate nu corespund realităților și nevoilor existente. Din interviurile cu experți au reieșit situații în care proiecte culturale ce dispuneau de investiții și finanțare nu au fost finalizate corespunzător deoarece nu existau cunoștințe suficiente pentru implementarea eficientă a fondurilor: de la cerințele adresate creatorului cultural, la supravegherea proiectului și evaluarea sa.

Comunicarea este esențială atât pe plan intern - între creatori culturali - pentru schimb de experiențe, colaborare și sprijin, cât și pe plan extern - cu publicul general și presa culturală - pentru promovare și consum. Cu toate acestea, din interviurile cu experți au reieșit o serie de dificultăți cu care creatorul cultural se confruntă când vine vorba de comunicarea internă și externă, din cauza lipsei de cunoștințe, de specializare, de fonduri sau a competitivității.

Competiția pentru finanțare și vizibilitate descurajează colaborarea între actori

Există o comunicare limitată între actorii culturali, iar schimbul de resurse și de cunoștințe nu reprezintă o practică comună pentru creatori fără legături directe unii cu alții, aspect semnalat și în cadrul interviurilor cu experți. Aceasta se manifestă pe mai multe planuri. În primul rând, când vine vorba de atragerea de fonduri, creatorii culturali au tendința de a se îndrepta doar către un tip de sursă de finanțare, fie cea publică (fonduri oferite de instituțiile Ministerului Culturii), fie cea privată (investiții din partea unor actori privați, precum companiile). Dependența de un singur tip sau sursă de finanțare se datorează unei lipse de cunoștințe și de instruire când vine vorba de procedurile și metodele necesare pentru a atrage tipul opus de finanțare, vizibilă mai ales când vine vorba de accesarea fondurilor private (întrucât un număr mare de artiști sunt dependenți de fondurile publice). Cu toate acestea, nu există o rețea sau obișnuință de schimb de cunoștințe între actorii culturali care știu, în principal, să obțină finanțări private și actorii culturali care știu, în principal, să obțină finanțări publice.

În al doilea rând, colaborarea este redusă și între actorii culturali care au diferite caracteristici ce le definesc activitatea: alt mediu, altă localitate sau alt nivel de experiență. Interacțiunea dintre actori diverși activi în acest sector - fie ei creatori culturali sau personal administrativ cultural - este importantă pentru a asigura un schimb de informații, o bună desfășurare a proiectelor, dar și o vizibilitate ridicată, întrucât poate ușura accesul la comunități și public care nu este familiar creatorului original (spre exemplu, colaborarea cu creatori culturali din orașe diverse, pentru a atrage publicul din localități diferite celei de origine a creatorului sau colaborarea artiștilor tineri cu cei cu experiență mai ridicată pentru a-și crește vizibilitatea). La momentul actual, însă, există o lipsă când vine vorba de rețele formale de comunicare și colaborare la nivel național, care să unească toate mediile de activitate.

Pe lângă absența unei forme organizate de colaborare, comunicarea limitată este influențată și de un sentiment de competitivitate, datorat numărului limitat de fonduri, dar și dificultății de a obține vizualizări online și într-un final public. Acest context poate crea un sentiment de reticență când vine vorba de schimbul de cunoștințe, întrucât creatorii culturali nefamiliari pot fi percepuți ca competitori pentru aceleași fonduri sau același public și nu drept colaboratori. În plus, când vine vorba de colaborarea cu personalul cultural administrativ și cu instituțiile statului, sentimentul de neîncredere al creatorului cultural privat față de acestea este vizibil - lucru ce reflectă percepția generală prezentă în societatea românească față de instituțiile publice, Guvernul și Parlamentul aflându-se pe ultimele locuri când vine vorba de încrederea publică, conform unui sondaj INSCOP din 2023.

Comunicarea publică suferă de lipsa expertizei, o lipsa de racordare la public și strategii pe termen scurt

Comunicarea în afara sectorului cultural, cu precădere cea cu publicul general - potențialii consumatori - este afectată de anumite dificultăți, din cauza naturii sale schimbătoare și care necesită o constantă adaptare. Din interviurile cu experți a reieșit că producătorii și creatorii culturali adesea nu dispun de expertiza proprie necesară pentru a ști care canale de comunicare sunt cele mai eficiente pentru a ajunge la publicul țintă (în special în mediul digital) și nu dispun nici de resursele financiare de care ar avea nevoie pentru a investi în angajarea unui personal specializat. Situație care afectează vizibilitatea produsului cultural, fără o promovare de succes (un discurs atractiv, postări pe rețele de socializare, moduri mai interactive de a atrage publicul, etc.) acesta va ajunge la un public mai restrâns. Deși există conceptul de „mediere culturală” - și anume intermedierea între artist și publicul general, pentru a traduce mesajul și scopul produsului artistic într-un limbaj ușor de înțeles pentru un public fără expertiză - acesta este insuficient dezvoltat în România și rar folosit, existând numai în cadrul unui număr limitat de entități culturale (precum Forumul Medierii Culturale desfășurat de Centrul Cultural Clujean sau Centrul de mediere culturală al Muzeului Național de Artă din Timișoara, dedicat în principal copiilor).

Comunicarea publică este influențată și de numărul redus de studii desfășurate în cadrul entităților culturale intermediare (precum editurile) pentru a înțelege piața culturală din România și publicul român. Neînțelegerea publicului poate conduce la decizii de comunicare, promovare și distribuție care nu sunt adaptate la realitatea din teren, ceea ce scade mărimea publicului la care ajunge produsul cultural. Un alt neajuns este că strategia de comunicare este adeseori concepută pe termen scurt, pentru perioada de desfășurare a proiectului sau evenimentului, și nu cu ideea dezvoltării unei comunități pe termen lung, cu care continuă comunicarea și relația inclusiv după finalizarea proiectului.