Education for Romania / Acces la cultură

Accesul și infrastructura culturală pentru persoane cu dizabilități

Dreptul la cultură al persoanelor cu dizabilități și obligativitatea accesibilizării produselor și activităților culturale sunt stabilite atât prin intermediul Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cât și prin intermediul Strategiei Națională privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități pentru perioada 2022-2027. Însă, după cum este semnalat și de strategie, accesul la cultură al persoanelor cu dizabilități este deficitar. În secțiunea următoare vom explora dificultățile principale care limitează accesul, de la o ofertă cultură scăzută, la o infrastructură neaccesibilizată și un sprijin financiar scăzut.

Conform unui raport de diagnoză publicat de Banca Mondială în 2021, procentajul persoanelor cu dizabilități ce au participat la activități culturale în 2020 este unul redus: 10% dintre persoanele cu dizabilități severe (dintre care 3% măcar o dată pe lună) și 19% dintre persoanele cu unele dizabilități (dintre care 4% măcar o dată pe lună) comparativ cu 36% dintre persoanele fără dizabilități (dintre care 8% măcar o dată pe lună). Numărul este explicat prin gradul limitat de accesibilitate al produselor și activităților culturale din România, care fie nu sunt adaptate deloc, fie sunt adaptate numai pentru anumite tipuri de dizabilități. Problema este cu atât mai accentuată în mediul rural și mediu urban mic, raportul de diagnoză menționând că majoritatea evenimentelor culturale care sunt accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități se regăsesc în marile orașe (București, Cluj-Napoca, etc.). Deplasarea în mediul urban mare poate fi însă dificilă și costisitoare, lucru care reduce și mai mult posibilitatea acestui segment de public să se bucure de o viață culturală împlinită.

Pe de o parte, lipsa de ofertă și de accesibilizare se datorează unei înțelegeri limitate a nevoilor persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește consumul cultural și participarea la diverse evenimente. Datele statistice și cercetările în acest domeniu sunt insuficiente, o problemă evidențiată atât de raportul de diagnoză al Băncii Mondiale, cât și de Strategia sectorială în domeniul culturii 2023-2030. Strategia subliniază necesitatea regândirii instrumentelor statistice pentru a oferi mai multe detalii despre criteriile socio-demografice, inclusiv dizabilitățile, și despre infrastructura nouă existentă, inclusiv echipamentele dedicate persoanelor cu dizabilități. Înțelegerea limitată a nevoilor este agravată de restricțiile financiare, deoarece instituțiile culturale publice dispun adesea de bugete insuficiente pentru a acoperi costurile necesare accesibilizării. Aceste costuri includ adaptarea infrastructurii, achiziția de echipamente și pregătirea corespunzătoare a resurselor umane. Bugetele reduse determină instituțiile să răspundă doar parțial nevoilor existente și contribuie la o anumită reticență în privința activităților dedicate persoanelor cu dizabilități.

Pe de altă parte, oferta limitată este cauzată și de gradul scăzut de prioritizare acordat acestui aspect de către actorii culturali publici din România. La nivel național, documentele programatice principale relevante pentru sectorul cultural menționează într-un mod restrâns adaptarea sectorului pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilități, în ciuda caracterului obligatoriu al acestei accesibilizări conform Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (care includ dreptul la cultură). Atât Planul de Guvernare 2023-2024 în secția aferentă Ministerului Culturii, cât și Planul Strategic Instituțional al Ministerului Culturii 2024-2027 menționează doar Strategia națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități 2022-2027, fără alte adăugiri sau clarificări despre cum aceasta va fi adresată în cadrul sectorului cultural. Mai multe informații sunt oferite în cadrul Strategia sectorială în domeniul culturii 2023-2030, ce evidențiază nevoia actualizării instrumentelor de statistică pentru a reflecta, printre altele, consumul și infrastructura relevantă pentru persoanele cu dizabilități. Strategia prevede și „creșterea accesului tuturor categoriilor de public la expresia culturală”, ceea ce include implicit și persoanele cu dizabilități. Nu sunt oferite informații specifice despre modul în care acest acces ar fi crescut și susținut când vine vorba de persoanele cu dizabilități, ceea ce oferă un caracter vag și indirect acestei prevederi. Mențiunea limitată în cadrul agendei politice se remarcă și la nivel local. Raportul de diagnoză al Băncii Mondiale evidențiază absența aproape totală a acestei problematici din cadrul documentelor programatice ale consiliilor locale sau județene.

În plus, deși există inițiative în sectorul cultural independent și în ONG-uri care activează în domeniul culturii, raportul de diagnoză subliniază un sprijin insuficient pentru aceste inițiative în ceea ce privește „resursele financiare dedicate și infrastructura (precum săli și aparatură)”. Această lipsă de sprijin a fost confirmată și de interviurile cu experți, care au constatat un nivel scăzut de deschidere din partea instituțiilor culturale publice în ceea ce privește găzduirea și sprijinirea evenimentelor pentru persoanele cu dizabilități. Pe termen lung, susținerea acestor evenimente pe cont propriu poate deveni dificilă.

Accesibilizarea unei activități culturale pentru persoanele cu dizabilități necesită diferite tipuri de infrastructură pentru a asigura nu doar accesul, ci și o experiență cât mai plăcută. Sunt trei tipuri principale de infrastructură necesare: (1) infrastructura fizică (de exemplu, clădiri accesibilizate, rampe, lifturi cu semnale sonore și informații în braille), (2) resursa umană (cum ar fi interpreți în limbaj mimico-gestual, naratori, descriptori și personal facilitator la intrări) și (3) infrastructura digitală (inclusiv website-uri cu informații complete pentru participare, formate diverse nu doar scrise, descrieri audio și fonturi adaptabile).

Raportul tematic pe subiectul accesibilizării publicat de către Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS) în 2020 evidențiază numărul foarte redus de instituții culturale accesibilizate complet în România. În urma evaluării a 127 săli de spectacol, 108 de muzee și 91 de biblioteci, ANPIS a constatat că numai 5 săli de spectacol, un muzeu și o bibliotecă erau complet accesibilizate din punct de vedere al infrastructurii fizice, digitale și a resurse umane.

În cazul sălilor de spectacol, sub 40% aveau grupuri sanitare accesibilizate, locuri „rezervate și adaptate”, locuri de parcare dedicate, sisteme de avertizare vizuale și sonore sau suprafețe de avertizare tactilo-vizuale, iar doar 51% aveau rampă dacă era necesară. În cazul muzeelor și bibliotecilor, sub 50% aveau rampă de acces, grupuri sanitare adaptate, locuri dedicate, sisteme de avertizare vizuale și sonore sau suprafețe de avertizare tactilo-vizuale sau interpret mimico-gestual. În ambele cazuri, numerele mai mari se regăsesc în ceea ce privește dimensiunea ușii și a coridoarelor, existența unui lift și a unor ghișee sau panouri de informare. Raportul de diagnoză publicat de Banca Mondială în 2021 evidențiază faptul că această accesibilizare limitată se răsfrânge și asupra produselor culturale expuse în instituțiile culturale respective.

În ceea ce privește resursa umană, raportul de diagnoză menționează datele INCFC care indică numărul limitat de personal specializat în accesibilizare în instituțiile culturale publice. Astfel de personal se regăsește doar în 8% dintre muzee și în 4 din cele 55 de instituții de spectacol studiate. Aceleași lipsuri se remarcă și când vine vorba de interpreții în limbaj mimico-gestual, problemă menționată și în cadrul interviurilor cu experți. Numărul de astfel de interpreți este unul redus, iar dintre aceștia un număr și mai mic chiar este angajat în instituții pentru reprezentații. În plus, anumite specializări particulare (spre exemplu, traducerea muzicii în limbaj mimico-gestual) se regăsesc rar, ceea ce rezultă într-o înțelegere mai redusă a anumitor tipuri de spectacole culturale.

Interviurile cu experți au relevat o anumită reticență a creatorilor culturali față de unele adaptări necesare pentru o accesibilizare completă, adaptări care ar implica schimbări ale convențiilor și modului de lucru obișnuit (de exemplu, menținerea luminii aprinse în timpul unui spectacol sau permiterea circulației publicului prin sală). Această reticență se explică prin lipsa studiilor dedicate accesibilizării la nivelul universităților de profil, ceea ce împiedică creatorii culturali să înțeleagă și să integreze această perspectivă în timpul anilor de pregătire. Fără această formare timpurie, readaptarea normelor și obișnuințelor învățate în facultate poate fi dificilă ulterior.

O evoluție pozitivă este aprobarea la nivelul Municipiului București a unui ghid de accesibilizare dedicat „instituțiilor de spectacole sau concerte din subordinea Consiliului General al Municipiului București”. Hotărârea de Consiliu menționează și obligativitatea acestor instituții de a accesibiliza măcar două producții artistice în fiecare an, pentru minim patru tipuri de dizabilități, începând cu anul 2024. Bugetul local al Municipiului București va include și sumele necesare accesibilizării producției artistice, care vor putea fi accesate de instituțiile respective sub forma unor subvenții. Cu toate acestea, hotărârea și propunerea nu precizează cum ar fi asigurată accesibilizarea clădirilor și spațiilor culturale în sine, deși evidențiază că fără aceasta „scopul prezentului proiect nu ar putea fi atins”.

Articolul 21 al legii 448/2006 este dedicat accesului la cultură, sport și activități de petrecere a timpului liber pentru persoane cu dizabilități, menționând obligația autorităților publice de a asigura acest acces. Obligația include accesibilizarea clădirilor instituțiilor pentru persoane cu dizabilități vizuale, auditive, locomotorii și mintale, precum și oferirea unor bilete de intrare reduse sau gratuite. Legat de sursa finanțării acestei obligații, legea menționează că este suportată „din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii și Identității Naționale, al Agenției Naționale pentru Sport, din bugetele locale sau, după caz, din bugetul organizatorilor publici ori privați”.

Din interviurile cu experți au reieșit însă o serie de dificultăți și inconsistențe cu privire la implementarea acestei obligații legale, cu precădere când vine vorba de sprijinul financiar necesar pentru a fi pusă în practică. Legea este neclară în ce privește suma sau procentajul exact ce va fi dedicat accesibilizării, iar metodologia de accesare a acestor fonduri nu este explicată. Ca urmare, instituțiile culturale adesea sunt nevoite să plătească investițiile necesare accesibilizării din finanțele proprii, întrucât adesea sumele nu sunt decontate. În condițiile în care bugetele dedicate instituțiilor culturale sunt oricum unele mici (aspect explorat în mai mare detaliu în secții anterioare), aceste costuri adiționale sunt dificil de susținut, mai ales pe termen lung. Numărul mic de instituții culturale care sunt total accesibilizate evidențiază rezultatul acestor dificultăți. În plus, în ciuda situației decontărilor, instituțiile culturale sunt amendate dacă nu respectă prevederile legii 448/2006. Adesea instituțiile preferă să plătească aceste amenzi în loc să investească în accesibilizarea din resurse proprii deoarece amenda este mai mică decât costurile necesare investițiilor.

Conform articolului 21 din Legea 448/2006, instituțiile publice de cultură sunt obligate să ofere bilete reduse pentru persoanele cu dizabilități cu grad mediu și ușor (la același preț ca pentru studenți și elevi) și bilete gratuite pentru copiii cu dizabilități și adulții cu dizabilități cu grad „grav sau accentuat” (alături de însoțitori). Fiecare instituție culturală adoptă un regulament propriu care detaliază numărul de locuri dedicate persoanelor cu dizabilități și procedurile pentru obținerea biletelor reduse sau gratuite. Totuși, acest proces poate fi complicat și obositor din punct de vedere birocratic, necesitând parcurgerea procedurilor pentru fiecare instituție și, uneori, pentru fiecare reprezentație în parte. În plus, numărul de bilete disponibile este adesea limitat. Din interviurile cu experți a reieșit că, adesea, persoanele cu dizabilități preferă să plătească integral biletul pentru a evita dificultățile birocratice.

Spre exemplu, în cazul Filarmonicii „George Enescu” din București (Ateneul Român), conform regulamentului actual numărul de bilete gratuite sau reduse oferite persoanelor cu dizabilități diferă în funcție de tipul reprezentației (concert simfonic, concert cameral) și de locul reprezentației (Sala Mare sau Sala Mică), însă nu depășește în niciuna dintre situații 4 locuri gratuite (alături de încă 4 pentru însoțitori) și 2 locuri reduse. Dat fiind numărul total de locuri disponibile în Sala Mare (aproape 1.000), ambele valori sunt foarte scăzute.

În linii mari, procedeul de obținere al biletelor este asemănător pentru majoritatea instituțiilor culturale, deși diferă de la instituție la instituție când vine vorba de numărul exact de locuri oferite persoanelor cu dizabilități și detalii specifice instituției. Persoana trebuie să depună o cerere pentru bilet, fie prin email fie la registratura instituției, ce include cererea în sine, alături de cartea de identitate a persoanei respective, o descriere a dizabilității avute și legitimația sau certificatul de încadrare în gradul de handicap. Cererea trebuie depusă cu câteva săptămâni înainte de activitatea culturală pentru care se dorește biletul (în cazul Ateneului, cu 2 săptămâni înainte), după care instituția respectivă evaluează cererile primite și decide dacă biletul va fi oferit sau nu. În unele cazuri cererea poate fi făcută pentru doar o singură reprezentație, în alte cazuri poate include mai multe reprezentații. Răspunsul va fi oferit cu un număr de zile înainte datei activității (în cazul Ateneului, cu maxim 3 zile înainte). Un număr al regulamentelor prevăd și faptul că dacă o persoană care a primit bilet decide că nu va mai participa la eveniment, trebuie să anunțe cu minim 24 ore înainte - în caz de abatere, persoana nu va mai primi aprobări pentru cereri de bilete reduse sau gratuite pentru un interval de timp care diferă de la regulament la regulament (în cazul Ateneului, este de 2 ani).

Pentru persoanele cu dizabilități, procesul de obținere a biletelor este adesea mai complex decât pentru persoanele tipice, chiar și atunci când acestea beneficiază de prețuri reduse (cum ar fi studenții sau elevii). Acest proces implică o serie de factori care pot genera frustrare, inclusiv restricțiile de timp, necesitatea de a decide participarea la un eveniment cu săptămâni înainte de reprezentația efectivă, riscul de a pierde oportunitatea biletelor reduse pentru o perioadă îndelungată și nevoia de a repeta procesul pentru fiecare instituție culturală în parte.

Între 2016 și 2018, România a participat la un program pilot al Uniunii Europene alături de șapte alte țări (Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Italia, Malta și Slovenia), prin care a fost introdus Cardul European pentru Dizabilitate. Cardul oferă acces gratuit în cadrul unei serii de instituții culturale și sportive atât la nivel național, cât și la nivelul celorlalte țări participante. Cardul este obținut prin intermediul unei cereri depuse în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului județeană (DGASPC) de care aparține persoana în cauză. Conform Raportului de activitate al Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități (ANPD), continuă să fie emise carduri, 2.980 carduri noi fiind tipărite în 2022. Cu toate acestea, raportul de evaluare al Comisiei Europene evidențiază anumite lipsuri când vine vorba de implementarea acestui card, printre care resursa umană insuficientă alocată administrării proiectului, un website care nu este actualizat (menționează doar 20 de evenimente din 2018 până în prezent, cel mai recent fiind din 2020) și o campanie de promovare ineficientă. Cea din urmă este reflectată și de numărul mic de carduri emise între 2016 și 2019 comparativ cu numărul de persoane cu dizabilități din România: 14.396 carduri, la peste 800.000 de persoane cu dizabilități. Raportul evidențiază că cei care dețin cardul consideră că totuși, în ciuda lipsurilor, per total inițiativa este una de folos în special când vine vorba de beneficiile din afara țării. Negocieri sunt în curs la nivelul Uniunii Europene pentru a extinde cardul la toate statele membre, în urma unei propuneri a Comisiei Europene. În februarie 2024, Consiliul și Parlamentul European au ajuns la un acord provizoriu asupra acestei propuneri, iar după adoptarea formală, statele membre vor avea 2,5 ani pentru a adapta legislația națională și 3,5 ani pentru a implementa directiva.