Education for Romania / Acces la cultură

Infrastructura sistemului cultural

Deși România investește mai puțin de 1% din PIB în activități recreaționale, religioase sau culturale, ea se situează aproape de media europeană de 1,1% din PIB. Cu toate acestea, investițiile reduse și neunitare în sistemul cultural duc la o situație de precaritate evidentă în infrastructura sectorului. Din cercetarea noastră a reieșit că cele mai afectate spații sunt cinematografele și bibliotecile, însă nu sunt nici pe departe singurele categorii sectoriale afectate.

*Prin infrastructură ne referim atât spațiile de manifestare culturală, cla echipamentele existente, cât și la tehnologiile disponibile operatorilor culturali.

Unul dintre documentele de fundamentare a Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023-2030 evidențiază relația dintre infrastructura culturală și consumul cultural: o infrastructură învechită limitează accesul populației la cultură, ceea ce duce la o scădere a consumului cultural.

Calitatea infrastructurii culturale în teritoriu este poate cel mai bine ilustrată de situația bibliotecilor și a cinematografelor.

Din totalul bibliotecilor la nivel național, peste 70% dintre ele sunt școlare, fără personalitate juridică în timp ce doar 23% sunt biblioteci publice, cu entitate juridică. Conform documentelor de fundamentare a politicii publice Cultura Viitorului, în 2019 mai erau active 2.168 de biblioteci publice la nivelul României, dintre acestea, 65% aveau între 1 și 40 de computere, în timp ce 25% aveau între 41 și 100 de computere. Doar 12% au peste 100 de calculatoare în dotare. Însă aceste calculatoare sunt atât pentru public, cât și pentru personalul administrativ al bibliotecilor. Ceea ce arată că publicul nu are un acces facil la serviciile oferite de biblioteci. Totodată, aproape un sfert dintre biblioteci nu aveau în 2020 niciun dispozitiv de scanare, iar peste jumătate dintre bibliotecile publice nu pun la dispoziția publicului niciun aparat de fotocopiere, ceea ce se traduce în acces și mobilitate redusă a serviciilor oferite publicului.

În 2022, la nivel național, funcționau 36 de cinematografe cu un ecran și 58 de cinematografe cu două sau mai multe ecrane. O cercetare calitativă dezvoltată de cineclubul F-Sides, Consumul Cultural al Tinerilor și Tinerelor din orașele mici și mijlocii, arată că există multiple zone în care tinerii sunt nevoiți să călătorească în altă localitate ca să poată viziona un film pe ecran cinematografic. Conform cercetării, printre cauzele învechirii structurale se întâlnesc și factori precum depopularea orașelor, migrația locuitorilor și un consum mai ridicat de new media în orașele mici și mijlocii.

Situația este perfect sumarizată în nota de fundamentare a Strategiei Culturale în Domeniul Culturii 2023-2030: „Lipsa infrastructurii și echipamentelor culturale adecvate privează locuitorii diverselor comunități de acces elementar la forme de cultură (cinema, teatru, muzică cultă, bibliotecă), fapt care duce la scăderea interesului pentru consum cultural în spațiu public. Practic, vorbim de o relație circulară, care se autoîntreține având drept consecință o scădere a vitalității culturale”.

Lipsa de resurse investite în cultură duce la o lipsă de interes față de cultură din partea publicului, care la rândul ei duce la o lipsă de resurse și tot așa. Ciclicitatea aceasta este observabilă în mediul rural, orașele mici și mijlocii, iar accesul publicului general la produse culturale este invariabil dictat de aceasta.

Experții intervievați au subliniat în mod recurent lipsa investițiilor și a mecanismelor de finanțare care să permită actorilor culturali (atât privați, cât și publici), să dezvolte, creeze sau să îmbunătățească infrastructura culturală (de exemplu spațiile folosite, echipamente, sau tehnologie existentă).

Conform notei de fundamentare a Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023-2030, o parte din infrastructura culturală este învechită și inadecvată. Intervențiile făcute la nivelul infrastructurii sunt izolate și punctuale, fără o strategie de dezvoltare la nivelul localităților sau regiunilor, așadar fără o viziune comprehensivă și unitară. Același document descrie intervenții punctuale, care însă, din lipsa unei abordări integrate, au avut un impact inegal asupra infrastructurii. De exemplu, au fost reabilitate construcții, însă nu au fost actualizate și echipamentele și dotările instituțiilor; sau au fost înlocuite echipamentele, însă în cadrul unor spații nemodernizate; ambele abordări fiind improprii și incomplete pentru acțiuni culturale calitative. Un exemplu ar fi bibliotecile ale căror clădiri au fost renovate, însă dotarea lor tehnică nu a fost modernizată, iar capacitatea acestora de a oferi servicii specifice nu a fost astfel îmbunătățită.

Acest tip de intervenții incrementale, fără perspectiva unitară asupra întregului sector cultural, au fost încurajate și prin lipsa unei strategii naționale implementate la nivelul autorităților publice. Conform răspunsului oficial primit de la Ministerul Culturii, Strategia pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022 a fost blocată birocratic din cauza unui număr prea mare de avizatori, așadar ea nu a fost niciodată aprobată și, implicit, nici implementată ca atare. Astfel, sectorul a funcționat fără o strategie pe o perioadă de cel puțin șapte ani, respectiv 2016-2023. Situația Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii 2023-2030 este una similară, fiind încă neadoptată în toamna anului 2024.

Lipsa unei abordări strategice are urmări și în capacitatea de absorbție a fondurilor europene în sector, respectiv în capacitatea de autofinanțare a sectorului cultural.

Reducerea decalajului privind accesul la cultură în zonele rurale este considerată obiectiv prioritar atât în Strategia Sectorială în Domeniul Culturii 2023-2033, cât și în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Cercetarea noastră a identificat câteva diferențe substanțiale care există între mediul urban și mediul rural în ceea ce privește accesul la cultură.

Politica publică Cultura Viitorului face de asemenea trimitere la textele constituționale ale țării și concluzionează că România dă dovada unui nivel ridicat de segregare în ce privește accesul la cultură. Majoritatea operatorilor culturali dintr-un județ sunt concentrați în municipiile de reședință, în timp ce mediile rurale sunt lipsite de o minimă ofertă culturală. Factorii care au condus la situația existentă sunt multipli: infrastructura care există nu a mai fost întreținută și înlocuită; fondul existent de clădiri cu scop cultural din mediile rurale, respectiv urbanul mic, este adesea nefolosit; personalul dedicat activităților culturale este fie extrem de redus, fie lipsește, fie nu este suficient pregătit; bugetele publice cu această destinație sunt reduse.

În România există 34 de municipii, dintr-un total de 103, care nu au nicio galerie și niciun spațiu expozițional. Cât despre cinematografe, la finalul lui 2022, existau doar 95 cinematografe în funcțiune pe întreg teritoriul țării (cu toate acestea, în creștere cu 20 față de 2011). Există județe în care nu există niciun ecran de cinematograf.

Dacă în 1990 existau 7.110 de clădiri cu funcție de cămin cultural, în 2020 doar 4.984 dintre acestea erau funcționale. Cât despre distribuția instituțiilor de spectacol la nivel național, teatrele sunt cel mai omogen răspândite: cu excepția județelor Tulcea și Olt, toate județele au cel puțin un teatru. Când ne uităm însă la filarmonici și opere, situația e puțin mai critică: la nivel național există doar 17 filarmonici și doar 9 opere. Este important de menționat că, de-a lungul timpului, așa-numitele centre culturale au fost uneori rezultatul unor comasări și, astfel, au ajuns să înglobeze și trupe de teatru, școli populare de arte și meserii, orchestre sau ansambluri care au rămas fără personalitate juridică, acesta fiind și cazul județelor Tulcea și Olt.

Însă poate și mai dramatice sunt datele reieșite în urma unei cercetări INCFC, „Cultura cu prioritate!”: 5 municipii și 130 de orașe nu au librării, iar în județele în care există librării acestea sunt adesea concentrate în municipiile de reședință; 5 județe nu au teatre; 24 de județe nu au filarmonici sau orchestre simfonice; iar cinematografele lipsesc din 2 municipii reședință de județ, 65 de municipii, 212 orașe și 2.861 de comune.

Politica publică Cultura Deschisă, care, de asemenea, stă la baza noii Strategii Sectoriale, concluzionează că nu există o ofertă constantă din punct de vedere cultural pentru copiii și tinerii din mediul rural. Ba mai mult, propune o corelație cu rata crescută a abandonului școlar din România. Autoarele cercetării F-Sides mai amintesc și că activitățile existente în spațiile publice din mediul urban mic sau rural nu sunt suficient de diversificate pentru publicul tânăr. Cea mai populară activitate culturală pentru tinerii din mediul rural și urbanul mic o reprezintă mersul la cinema, chiar dacă aproape jumătate dintre respondenți trebuie să călătorească în alt oraș pentru a vedea un film. Noutățile despre alte activități culturale, cum ar fi festivaluri de film, concerte sau expoziții de artă, ajung greu la ei, ceea ce, implicit, le reduce interesul și accesul cultural, cât și posibil demersul educațional.

Turismul cultural poate fi una dintre soluțiile care adresează decalajul major existent între rural și urban, fiind un factor relevant al dezvoltării economice.

Conform organizației ONU, responsabilă pentru promovarea unui turism global responsabil, sustenabil și accesibil, turismul cultural este acela în care motivația principală a turistului este de a învăța, a descoperi și experimenta produse culturale tangibile (orașe, muzee, mănăstiri, cetăți, etc.) și intangibile (spectacole culturale, tradiții, obiceiuri, etc.) în țara de destinație.

România își propune să promoveze o transformare socio-economică a zonelor rurale și defavorizate prin dezvoltarea unei rețele de Organizații Regionale de Management al Destinațiilor și sprijinirea investițiilor locale în acest segment economic. Conform datelor publice de pe site-ul Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, în prezent există înființate 21 de astfel de Organizații Regionale, dintre care una la nivel regional, două la nivel de județ, iar restul la nivel local.

Această perspectivă strategică este aliniată cu strategia Comisiei Europene, care prioritizează o cultură accesibilă, inclusivă și care oferă valoare patrimoniului cultural dintr-o perspectivă sustenabilă și durabilă. Un exemplu pozitiv al unei intervenții de turism cultural, care ajută la promovarea unei transformări socio-economice a zonelor rurale și defavorizate, este proiectul „Via Transilvanica” al asociației Tășuleasa Social. Impactul și relevanța acestui proiect au fost recunoscute în 2023, când traseul de 1,400 km a câștigat Premiul Publicului în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu. Misiunea acestui proiect este de a promova patrimoniul rural și natural al țării. Intervenții digitale, punctuale, care promovează turismul cultural există, însă într-un număr foarte mic (ex: platformele Romanian Friend, DiWine, Epic Visits, Interesting Times Bureau) și nu sunt axate pe zona rurală sau a urbanului mic.

La nivel european, Comisia Europeană estimează că 40% din turismul european este unul cultural, adică 4 din 10 turiști își aleg destinația în funcție de oferta culturală. Turismul este o componentă importantă la nivelul UE, motiv pentru care există diferite inițiative care să susțină această sursă de venit și promovare pentru blocul european, cum ar fi Programul Rutelor Culturale al Consiliului Europei prin care sunt promovate rute tematice cum ar fi Ruta Dunării din Epoca Fierului sau Ruta europeană a patrimoniului industrial, trasee în care se regăsește și România. În plus, Uniunea Europeană a dezvoltat strategii macroregionale ale turismului, România fiind parte din Regiunea Dunării (Danube Region).

Turismul cultural este văzut ca element cheie în promovarea și valorificarea patrimoniului cultural, iar Strategia Sectorială 2023-2030 înglobează cele trei strategii din domeniul turismului al căror obiectiv comun este valorificarea patrimoniului cultural cu intenția de dezvoltare a comunităților locale și a turismului. Cu toate astea, conform aceleiași Strategii, deși intersecția sectorului turistic și a sectorului cultural este menționată ca intenție, încă nu există obiective sau planuri concrete de acțiune.

Conform notei de fundamentare a Strategiei Sectorului Cultural 2023-2030, o implementare corectă a acesteia ar putea duce la o creștere cu 10% a încasărilor brute HORECA în localitățile cu patrimoniu cultural sau evenimente culturale, deci ar aduce o intervenție benefică în zonele de urban mic și rural, fiind astfel un motor de dezvoltare socio-economică.

Necesitatea României de a dezvolta turismul cultural este subliniată și în cadrul Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Turismului 2023-2035, unde este recunoscut ca segment principal pe care România trebuie să se concentreze ca să devină mai competitivă în industria turismului.

Experții consultați au concluzionat că în privința turismului cultural există o slabă prioritizare și potențare a acestui tip de turism, o înțelegere redusă a potențialului financiare a acestui domeniu (cu focus în special către turiștii internaționali) și că România are o subdezvoltare a circuitelor cu valoare de patrimoniu.

Un subiect des întâlnit în cadrul interviurilor avute cu experții este reimaginarea infrastructurii culturale, de la definițiile care încadrează și descriu sectorul cultural, până la spațiile folosite pentru dezvoltarea și manifestarea acestuia.

„Poate ar trebui să scoatem arta sau cultura, dacă vorbim de toate formele, din spațiile în care ele au fost închise în secolele XIX-XX, adică (din) muzee, teatre, opere”, ne spunea una dintre persoanele cu expertiză în domeniul cultural pe care le-am intervievat, opinie care s-a regăsit de-a lungul mai multor interviuri. Practic acesta sugera că unul dintre factorii care limitează înțelegerea și definirea culturii sunt inclusiv mediile în care exprimarea culturală a fost închisă de-a lungul secolelor, creând inevitabil o diviziune între ce e considerat cultură bună vs o cultură mai puțin valoroasă. Un alt intervievat a amintit și limitarea definițiilor folosite în cercetări (cum ar fi, de exemplu, Eurostat) și a terminologiei de analiză a sectorului. În plus, a argumentat impactul negativ pe care aceste încadrări le pot avea asupra unei înțelegeri actuale și reale a sectorului, susținând că o înțelegere insuficientă și o adaptare lentă a instrumentelor de evaluare pot duce la limitarea sectorului.

Legat de infrastructura fizică insuficient diversificată, încă un punct recurent în discuțiile avute cu experții a fost insuficiența muzeelor de nișă (tematice - ex: de fotografie, al farmaciei etc.), cât și a unor muzee construite cu acest scop. „Avem foarte puține muzee construite pentru a fi muzee. Infrastructura muzeală e mai degrabă adaptată scopului și nu construită cu intenția acestuia în minte”, ne spunea unul dintre experții cu care am discutat, ceea ce subliniază o infrastructură culturală adaptată, construită din mers, în locul uneia gândite intențional, pentru a invita publicul la o experiență și la o discuție.

Spațiile de interacțiune și colaborare culturală nu sunt suficiente nici din alte puncte de vedere. Mulți intervievați ne-au amintit de lipsa bibliotecilor, lipsa librăriilor, lipsa unei structuri informale unde tinerii (în special cei din rural și urbanul mic) să poată interacționa/consuma/crea produse culturale într-un mod fizic, nu doar online. Un astfel de consum, majoritar online, reflectă în cazul unor comunități, cum ar fi cea romă, o formă de excludere socială. Astfel de locuri le-ar permite tinerilor să-și dezvolte o gândire critică, având un impact și asupra demersului lor educațional.

Situația spațiilor dedicate tinerilor din mediul rural și urbanul mic este concret adresată în Carta Albă a Tinerilor din Mediul Rural, iar modul lor de prezentare arată și susține intercalarea sectorului cultural cu cel educațional. Conform politicii publice Cultura Viitorului, 94% dintre UAT-urile din mediul rural au cel puțin un cămin cultural, însă acestea par a fi insuficient utilizate. Cercetarea F-Sides menționează că cele mai comune activități culturale desfășurate de respondenții din rural și urbanul mic sunt solitare și domestice, excepție făcând voluntariatul și biblioteca. Cu toate acestea, tinerii declară că percep spațiile gestionate de autoritățile publice ca fiind deschise, însă menționează o nevoie de mai multe spații culturale, o deschidere mai mare pentru o colaborare activă între organizatori și tineri pentru crearea activităților culturale și o promovare mai bună a activităților culturale deja prezente.

Nevoia unei reimaginări și reutilizări a spațiilor existente reiese și din perspectiva creatorilor, deoarece, pentru unii dintre ei, spațiile de creație artistică sunt greu de menținut. Și aici, un focus important îl reprezintă mediul rural și cel al urbanului mic din cauza lipsurilor de infrastructură, ori neutilizarea clădirilor cu funcțiuni culturale, cum ar fi căminele culturale. În anumite contexte, infrastructura existentă a fost dezafectată sau, în alte situații în care deși aceasta există, ea nu e folosită.

O problemă aparte o constituie lipsa de continuitate a spațiilor culturale atunci când nu au un sprijin susținut în asigurarea dreptului de folosință și sunt supuse logicii oportuniste a pieței imobiliare. Acest tip de vulnerabilitate a fost recent evidențiată de situația Atelierelor Malmaison, în care o comunitate de artiști riscă să fie evacuată din spațiul de lucru de pe Calea Plevnei 137 din cauza majorării chiriei, condiție pe care unii artiști nu o pot îndeplini, riscându-se astfel destrămarea unei comunități artistice independente. Situația curentă ilustrează o nevoie de sprijinire a zonei culturale independente, direcție declarată public și de către Ministerul Culturii. Necesitatea unor hub-uri culturale multimodale, folosite atât ca spații de creație, cât și de manifestare culturală sau de întâlnire, a fost des întâlnită și în cadrul interviurilor avute cu experții. În plus, o astfel de abordare ar încuraja și oportunități de colaborări creative, atât între artiști, cât și între artiști și public.

Experții consultați ne-au semnalat și lipsa unei viziuni de valorificare a spațiilor existente nefolosite, necesitatea includerii artiștilor independenți în infrastrctura publică deja existentă, cât și lipsa unor mecanisme prin care artiștii să fie încurajați să devină sustenabili/independenți. În cadrul politicii publice Cultura Viitorului este menționată „optimizarea costurilor și resurselor și maximizarea beneficiilor” prin deschiderea infrastructurii fixe și tehnologice deținute de operatorii culturali de drept public, către cei de drept privat, pentru activități de experimentare și cercetare.

Diversificarea spațiilor și a producțiilor culturale a fost iar un subiect întâlnit, prezent atât în interviuri, cât și în documente strategice. Tocmai de aceea am decis că merită problematici independente, așadar excluderea minorităților și infrastructura culturală pentru persoanele cu dizabilități sunt tratate independent.

Digitalizarea a fost probabil cel mai puternic resimțită nevoie de-a lungul interviurilor desfășurate, regăsită și în cadrul documentelor strategice, cum ar fi politica publică Cultura Viitorului și Programul de Guvernare 2023-2030.

Vestea încurajatoare în această direcție o reprezintă creșterea ponderii de utilizatori individuali de internet pe care România a înregistrat-o din 2010 până în prezent. Conform datelor Eurostat, în 2010 doar 36% dintre români foloseau internetul, dar în 2023 acest procent a ajuns la 89%. Iar în ceea ce privește accesul gospodăriilor la internet, România a înregistrat o creștere de 50 procente, de la puțin peste 40%, la aproape 100% de gospodării conectate la rețea. Așadar, nevoia unei digitalizării rapide este resimțită și trăită deplin la nivelul societății, ceea ce se reflectă și în actualul buget al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, care înregistrează o creștere de 22% în 2024.

Chiar dacă România a înregistrat aceste creșteri semnificative, încă se situează pe ultimele poziții din UE când vine vorba de serviciile publice digitale pentru cetățeni și întreprinderi sau utilizatori de servicii e-guvernare. Deși numărul de utilizatori a crescut, persistă nevoia de soluționare a problemelor sistemice.

Peisajul culturii românești, în raport cu racordarea la noile tehnologii, este reprezentativ acestui context socio-economic. Decalajele reîntâlnite în general între urban, urbanul mic și rural sunt prezente și în acest context. În cadrul politicii publice Cultura Viitorului au fost enumerați diferiți factori pentru o penetrare insuficientă a tehnologiei în sectorul cultural: lipsa competențelor digitale ale personalului, finanțarea redusă dedicată tehnologizării operatorilor culturali sau lipsa unui sistem național care să impună folosirea acestor tehnologii în cadrul sectorului.

Efectele acestor lipsuri, pe lângă decalajul urban-rural deja menționat, se traduc și în utilizarea mai puțin eficientă a resurselor financiare existente și o vizibilitate limitată a produselor culturale. Tocmai de aceea, această politică publică propune dotarea operatorilor culturali publici cu echipamentele necesare unei dezvoltări tehnologice până în 2030.

În completarea imaginii de ansamblu, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a colectat informații prin chestionare dedicate instituțiilor culturale (cum sunt sălile de spectacole, muzeele, bibliotecile, și așezămintele culturale) finanțate din fonduri publice și 77% dintre cele 328 de instituții respondente au semnalat nevoia de îmbunătățire a infrastructurii digitale. Cerințele lor țin de computere, echipamente de telecomunicații, echipamente tehnice de specialitate, softuri de specialitate, etc. În plus, peste 50% dintre ONG-urile și societățile comerciale din Sectorul Cultural Creativ nu dețin aparatura tehnică sau digitală necesară.

Nevoia acută de digitalizare a Sectorului Cultural a fost puternic subliniată și în Strategia pentru Cultură și Patrimoniu Național 2016-2020, unde era prezentată ca un factor de stimulare a creativității și inovării, de democratizare a culturii și de promovare, atât internațională, cât și națională, a creatorilor și produselor culturale. Însă nu au fost făcute multe progrese în direcția respectivă, având în vedere că acea Strategie nu a fost vreodată aprobată în mod oficial.

Situația curentă este evidentă experților cu care am discutat: „Ecranul telefonului este deja parte din țesutul palmei. Adică nu, nu ai cum să ignori chestia ta. Și atunci cum poți duce un adolescent într-o expoziție și să îl pui să citească etichete?".

În rezolvarea acestor probleme vine Programul Operațional Creșterea Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare în care cultura este tratată prin multiple acțiuni propuse: Acțiunea 2.2 E–guvernarea și digitalizarea în beneficiul cetățenilor - 2.2.3 – Digitalizarea în cultură; Transformarea digitală și furnizarea de servicii îmbunătățite în sectorul cultural; Acțiunea 3.1 – Creșterea rolului culturii în societate prin valorificarea avantajelor digitalizării; Promovarea dezvoltării economice și sociale prin digitalizarea arhivelor culturale; Creșterea consumului de carte și mobilizarea de noi audiențe prin utilizarea instrumentelor digitale; Dezvoltarea de conținut digital despre patrimoniu pentru valorizarea culturii în scopul dezvoltării sustenabile locale și incluziunii sociale. Ca sume de dezvoltare, spre exemplu, POCIDIF – Digitalizarea în cultură, are deschis un apel de proiecte în valoare de 24.683.353 EURO.

Există câteva obiective de intervenție propuse în Politica Publică Cultura Viitorului, unul dintre documentele de bază ale Strategiei 2023-2030, printre care: dezvoltarea infrastructurii fixe și mobile de internet, dotarea cu echipamente, dezvoltarea competențelor digitale atât pentru creatorii culturali, cât și pentru resursa umană angajată de către operatorii culturali, încurajarea antreprenoriatului cultural prin simplificarea mecanismelor birocratice și financiare. Programul actual de Guvernare pune, de asemenea, accent pe digitalizarea patrimoniului, inventarierea digitală a 20.000 monumente, digitizarea a 96.000 de resurse culturale pentru introducerea lor în biblioteca digitală a României Culturalia (unde, totuși, încă nu există conținut încărcat) și creșterea consumului de carte.

Un exemplu de necesitate urgentă a digitalizării îl reprezintă zona de patrimoniu, astfel încât, în următorii ani, arhivele, bibliotecile să poată inventaria și comunica bunurile culturale într-o manieră comprehensivă și unitară la nivelul țării. Unul dintre intervievați ne-a semnalat că în momentul de față nu există o inventariere exactă a patrimoniului material al țării, datele fiind actualizate o dată la cinci ani, cu informații destul de limitate. O altă propunere de intervenție tehnologică a fost tehnologia blockchain pentru gestionarea și protejarea drepturile de autor (inclusiv drepturile de suită), cât și pentru a administra moștenirea și reutilizarea acestora.

Conform documentelor studiate, reiese că o intervenție lentă, insuficientă și ad-hoc va scădea și mai mult competitivitatea sectorului cultural la nivel național, va duce la un consum cultural și mai redus și la un acces cultural diminuat, plus o dezvoltare lentă a antreprenoriatului cultural. Fără un efort susținut guvernamental de achiziții, un număr semnificativ de operatori culturali nu se vor putea adapta la noile tehnologii și implicit și comunicarea lor culturală, alături de creația acestora, va avea de suferit, afectând direct accesul publicului la cultură.