Deși foarte numeroase, lipsa unui mediu accesibil face ca persoanele cu dizabilități să nu poată participa la viața publică și să nu fie vizibile în societate. Mai mult, înțelegerea magnitudinii fenomenului este îngreunată de lipsa datelor despre numărul real al acestor persoane și despre situația lor. Un alt aspect care le tine într-un con de umbră este modul de înțelegere marcat de prejudecăți al dizabilității la nivelul societății.

Accesibilitatea reprezintă baza participării depline a persoanelor cu dizabilități la toate sferele vieții. În România nicio o componentă a mediul fizic nu este accesibilă: clădiri publice, infrastructură stradala, transport. Nici la accesibilizarea informațională nu stăm mai bine. Ne-am referit la lipsa de accesibilitate a site-urilor instituțiilor publice, la modul cum este prezentată informația și în mediul fizic nu doar digital, la lipsa interpreților mimico-gestuali. Și nu în ultimul rând, în acest context al problemelor de accesibilitate, am vorbim despre vulnerabilitatea crescută la dezastre a persoanelor cu dizabilități. 

Pe lângă că nu pot participa la viața publică, persoanelor cu dizabilități li se încalcă flagrant drepturi fundamentale. În locul unor servicii de sprijin în luarea deciziei, multor persoane cu dizabilitati intelectuale, dar nu numai, le-a fost luată cu totul capacitatea juridica, puterea legală de decizie (de a se căsători, a face contracte, etc.). Totodată, deși drepturile omului prevăd o viața liberă în comunitate și pentru persoanele cu dizabilitati, peste 16.000 pentru închise în centre rezidențiale unde libertatea de acțiune le este puternic restrânsă și unde sunt supuse adesea la diferite forme de abuzuri. În contextul acestor nedreptăți, parghia de corecție, sistemul de justiție, este el însuși mult mai puțin accesibil persoanelor cu dizabilități.

Persoanele cu dizabilități au dreptul la o serie de beneficii și servicii pe tot parcursul vieții, a căror ușa se deschide prin dobândirea certificatului de handicap. Cu toate acestea, multe persoane nu știu de existența acestor drepturi, iar pentru foarte multe procesul birocratic și greoi de aplicare pentru certificat este o barieră insurmontabilă. Cei ce dobandesc acest certificat au parte de o evaluare puternic medicalizată, cu accent pe afectiune și nu pe nevoile individuale. Beneficiile primite sunt insuficiente pentru un trai decent astfel că situația materială a acestor persoane este extrem de precara, chiar dramatică. Lipsa de coordonare între serviciile publice și sociale contribuie la sprijinul inadecvat și fragmentat.

Rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități din România este mult mai scăzută decât a persoanelor fără dizabilități, dar și mult sub media celorlalte țări ale Uniunii Europene. Cu unele adaptări ale locului de muncă, persoanele cu dizabilități pot fi la fel de productive ca ceilalți angajați, dar angajatorii nu sunt pregatiti pentru a integra aceste persoane, care sunt discriminate cand căuta un loc de munca. De asemenea, măsurile publice sunt insuficiente deoarece nu au impulsionat crearea a destule locuri de muncă protejată, iar stimulentele fiscale sunt ineficiente.

Prin insuficienta accesibilizare, infrastructura școlară contribuie direct la marginalizarea elevilor cu dizabilități. În acest capitol ne indreptam atenția și asupra copiilor cu CES care, în lipsa unui sistem de screening nu sunt identificați la timp, dar care nici după evaluare nu au parte de o adaptare reală a procesului de învățare. Lipsa de sprijin adecvat pentru copiii cu dizabilități sau cu CES în învățământul preuniversitar face ca mulți dintre aceștia să nu fie suficient de bine pregătiți pentru a putea urma studii universitare. Universitățile sunt la randul lor inaccesibile, atat fizic cat și informațional și foarte puține au politici dedicate.

În timp ce lipsa de accesibilitate a unităților medicale este aproape totală, serviciile de abilitare insuficiente și neuniform distribuite. În acest capitol, am mai vorbit despre accesul limitat la servicii de sanatate sexuala si reproductiva, de lipsa de formare a personalului medical în legătură cu particularitățile de îngrijire a persoanelor cu dizabilitati și modul lipsit de demnitate cu care sunt tratate aceste persoane.

Deși activitățile culturale joacă un rol important în creșterea calității vieții, persoanele cu dizabilități din România participă la activități culturale într-o măsură mult mai mică. Pe lângă lipsa de accesibilizare a spațiilor în care se desfășoară activitățile culturale, produsele artistice și culturale nu sunt concepute pentru a fi consumate de persoanele cu diferite tipuri de dizabilități, iar temele rareori ating tema dizabilității. În ceea ce privește dreptul la vot, deși este un drept fundamental, acesta este restrâns pentru persoanele cu dizabilități, din motive ce țin de accesibilitatea fizică și informațională a procesului de vot.