Care for Romania / Șanse pentru persoanele cu dizabilități

Probleme legate de accesibilitate

Accesibilitatea reprezintă baza participării depline a persoanelor cu dizabilități la toate sferele vieții, inclusiv educație, sănătate, protecția juridică a drepturilor, obținerea și păstrarea unui loc de muncă, protecție socială și viață independentă. Există două tipuri principale de acces:

Multe persoane cu dizabilități se confruntă cu bariere în accesarea spațiului fizic. Infrastructura stradală și mijloacele de transport sunt în cea mai mare măsură inaccesibile. Clădirile, atât cele private cu funcțiuni deschise publicului cât și instituțiile publice, nu sunt concepute sau accesibilizate pentru persoane cu dizabilități motorii, de văz, de auz sau intelectuale.

Un raport național Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială (instituția care verifică accesibilitatea clădirilor de interes public) din 2021 arată că niciuna dintre instituțiile publice verificate nu era complet accesibilizată: curți de apel, tribunale, judecătorii, Agenții Județene de Ocupare a Forței de Muncă (AJOFM), Case Județene de Pensii Publice (CJPP), Case Județene de Asigurări de Sănătate (CJAS), secții de poliție și școli, acestea fiind doar câteva dintre exemple. Cele mai mari probleme sunt legate de lipsa grupurilor sanitare și lipsa accesibilizării informației și comunicării. Mai puțin de 5% dintre clădiri au grupuri sanitare accesibilizate și tot pe acolo este procentul locurilor care au interpret mimico-gestual, persoană desemnată pentru a asista persoanele cu dizabilități, informații prezentare în limbaj simplificat sau Braille, panouri electronice. Primăriile, instituțiile culturale, sălile de sport, complexele comerciale, hotelurile, școlile, spitalele și cabinetele medicale, serviciile de evidența persoanelor sunt de asemenea într-o foarte mică masură accesibilizate. Dacă ne uităm la școli, conform raportului de diagnoză al Băncii Mondiale, doar aproximativ 30% dintre clădirile școlare sunt prevăzute cu rampă de acces și doar 15% au grupuri sanitare pentru persoane cu dizabilități.

O altă problemă deosebit de gravă în special pentru persoanele cu dificultăți de mobilitate, o reprezintă accesarea propriei locuințe. Cele mai multe blocuri de locuințe nu au acces pentru scaun rulant și nici nu au lifturi suficient de încăpătoare. Asociațiile de proprietari, care pot face modificările necesare, nu sunt de acord să plătească pentru beneficiul unei singure persoane.

Chiar și atunci când s-au făcut accesibilizări, de multe ori acestea au fost necorespunzătoare (de exemplu rampele de acces pot fi prea abrupte sau prea înguste). Cel mai adesea, deși nevoile de accesibilizare sunt mult mai complexe, accesibilizarea este confundată cu montarea unei rampe. Accesibilizarea pentru alte tipuri de dizabilități, decât cele locomotorii, (de exemplu, marcajele tactile pentru persoanele nevăzătoare) este de cele mai multe ori ignorată.

La fel de importantă ca accesibilitatea fizică este și accesibilitatea informațională în toate clădirile publice. În timp ce pentru adaptarea clădirilor civile și a spațiului urban pentru persoanele cu dizabilități există Normativul nr. 51/2012, iar pentru accesibilizarea site-urilor web există OUG nr. 112/2018, nu există standarde explicite și detaliate cu privire la criteriile de accesibilizare informațională și comunicațională a serviciilor și produselor. Dintr-un număr de 1.442 instituții verificate într-un studiu al Băncii Mondiale doar patru instituții erau accesibilizate informațional.

Pentru a asigura mobilitatea persoanelor cu dizabilități, infrastructura stradală este extrem de importantă. Trotuare libere și suficient de late, marcate tactil pentru persoanele cu deficiențe de vedere, rampe adecvate de acces pe aceste trotuare, absența gropilor, semafoare sonore, sunt câteva dintre cele mai importante caracteristici ale unei străzi accesibile care facilitează deplasarea. De altfel, în România există încă din 2000 un regulament de amenajare a clădirilor civile și a spațiului urban pentru persoanele cu dizabilități, normativul NP-051, care cuprinde ghiduri detaliate. Cu toate acestea, acest normativ este, de cele mai multe ori, nerespectat în proiectarea spațiului urban.

Mașinile parcate pe trotuare reprezintă una dintre cele mai mari piedici pentru deplasarea persoanelor în fotoliu rulant, precum și a celor nevăzătoare. În ultimii ani, multe orașe din România au decis să instaleze bolarzi (stâlpi) ca să elimine parcările ilegale de pe trotuare sau să limiteze accesul cu mașina în zonele pietonale. Însă dacă nu sunt proiectați la dimensiunea potrivită, stâlpii îngreunează deplasarea persoanelor nevăzătoare pentru că sunt dificil de detectat chiar folosind și un baston alb (dispozitivul de bază în deplasare al nevăzătorilor).

Un alt aspect important este navigarea persoanelor nevăzătoare prin oraș și accesul lor către mijloacele de transport. Deși pistele de biciclete desenate pe trotuare au fost soluția favorită pentru rețelele de biciclete create până acum, acestea reprezinta un adevărat pericol pentru persoanele nevăzătoare.

Deși majoritatea orașelor din România au început să includă rampe de acces pe trotuare, în zona intersecțiilor, acestea sunt prea abrupte de cele mai multe ori și în consecință sunt inutilizabile sau greu de folosit. Un model de bună practică ar fi proiectarea străzii fără borduri, permițând persoanelor cu dizabilități să se deplaseze mult mai ușor.

Pentru că în puține locuri există marcaje tactile pe trotuare, iar trecerile de pietoni nu sunt mereu semnalizate acustic, persoanele nevăzătoare nu se pot deplasa singure în siguranță prin oraș.

Navigarea în spațiile mari, fără repere, cum ar fi stațiile de metrou sau gările, cât și selectarea autobuzului, sunt provocări aparte pentru persoanele nevăzătoare. În acest sens, o opțiune o reprezintă emițătoarele de ghidaj, senzori instalați din loc în loc care comunică prin bluetooth cu telefoanele smart. Asociația Tandem a derulat o serie de astfel de inițiative pilot.

Pentru un transport accesibil, atât vehiculele cât și stațiile ar trebui să fie proiectate corespunzător. Tramvaiele, autobuzele sau troleibuzele au nevoie de podele joase și de rampe manuale sau electrice pentru a permite accesul persoanelor în fotoliu rulant, dar o parte din mijloacele de transport în comun nu dispun de așa ceva. De aceea, persoanele în fotoliu rulant sau cu limitări în mișcare au nevoie de ajutor pentru a urca în vehicul, ajutor pe care nu toți șoferii sunt dispuși să-l ofere.

Alt aspect important e ca stațiile și mesajele importante să fie anunțate și vocal, pentru a-i ajuta pe cei cu deficiențe de vedere. Dar acest lucru se întâmpla doar în unele vehicule, pe unele rute, în anumite orașe mari. Aplicația Moovit s-a dovedit utilă unora dintre persoanele cu deficiențe de vedere. Pentru persoanele cu deficiențe de auz, numele stațiilor ar trebui afișate și vizual, dar acest lucru nu se întâmplă în permanență.

Un motiv important pentru care mijloacele de transport sunt neaccesibilizate este că lipsesc prevederile legale cu privire la standardele minime de accesibilizare, iar astfel operatorii nu pot fi sancționați. Registrul Auto Român (RAR), care omologhează vehiculele rutiere și coordonează procesul de realizare a inspecțiilor tehnice periodic, lucrează în conformitate cu o legislație care nu prevede nici un standard referitor la accesibilizare. RAR eliberează prin urmare avize care nu țin cont de criteriile accesibilizării, iar ANPIS întâmpină dificultăți în sancționarea mijloacelor de transport neaccesibile care au aviz RAR. Deoarece costurile implicate pentru adaptarea vehiculelor la nevoile persoanelor cu dizabilități sunt ridicate și lipsesc atât stimulentele, cât și penalizările pentru operatori, nu e o surpriză că, adesea, vehiculele nu sunt accesibilizate.

Ca răspuns la această nevoie, servicii ca „The Beard Mobile” din Cluj-Napoca, asociația „Elena și Alexandru” din București, dar și o serie de primării din țară oferă transport gratuit la cerere persoanelor cu dizabilități în vehicule speciale.

Deși persoanele cu certificat de handicap au dreptul la transport în comun gratuit, acesta este subutilzat. Trebuie menționat din start că transportul feroviar este în foarte mică măsură accesibilizat. Conform paginii de asistență pentru persoanele cu dizabilități a site-ului CFR, la momentul scrierii acestui raport, doar 7 rute/trenuri aveau vagoane accesibile pentru persoanele în scaun rulant. În același timp, doar 30 de orașe au stații unde persoanele cu dizabilități pot primi asistență cum ar fi: îmbarcarea și debarcarea din tren și însoțirea în incinta stației.

În ceea ce privește decontarea transportului interurban cu operatorii privați, aceasta este posibilă pentru o listă de companii cu care Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului are contracte, dar această listă nu este alcătuită pe baza planificării necesităților de deplasare ale persoanelor cu dizabilități. Pe anumite rute, chiar dintre cele principale, niciun transportator nu decontează biletele de transport.

În plus, procedurile de decont al costului călătoriei de către transportatori sunt laborioase. Aceste probleme administrative contribuie la refuzul multor operatori privați de transport de a transporta persoanele cu mobilitate redusă în regim gratuit. Pe de altă parte, nu există mecanisme pentru sancționarea firmelor private de transport care nu încheie contracte în vederea decontării biletelor gratuite pentru persoane cu dizabilități.

O cerință esențială pentru accesibilizarea fizică este asigurarea unei continuități în privința mobilității, iar pentru accesibilizarea unui traseu, nu doar a unor puncte izolate, este necesară o abordare integrată.

E nevoie de o coordonare a eforturilor atât pe plan orizontal (între servicii diferite ale administrației locale, între diferite UAT-uri, dar și vertical (între autoritățile publice locale, județene și centrale). Cu toate acestea, potrivit studiului de diagnoză a situației persoanelor cu dizabilități, realizat de Banca Mondială (2021), nu existau planuri de accesibilizare la niciun nivel al administrației publice.

Mai mult, nu exista nicio strategie națională de accesibilizare fizică și informațională a spațiului public, iar majoritatea documentelor de dezvoltare teritorială și urbanistică nu au în vedere accesul persoanelor cu dizabilități. Totodată, lipsește un mecanism de coordonare pentru accesibilizare la nivel de UAT, cât și la nivel județean, regional și central.

România are încă din anul 2000 un normativ, NP-051, care defineşte minimul de criterii necesare accesibilizării clădirilor civile şi spaţiului urban pentru persoanele cu dizabilităţi. Acest normativ include și instrucțiuni detaliate și explicative, inclusiv grafice, pentru fiecare tip de situație ce necesită accesibilizare (spațiul urban, spațiul construit, proiectarea locuințelor pentru persoanele cu dizabilități, clădiri de interes și utilitate publică). Cu toate acestea, aceste standarde sunt rareori respectate.

Problemele de nerespectare a normativului apar atât în faza de autorizare a proiectelor de construcții, cât și în cea de control. În cazul clădirilor de utilitate publică autorizațiile de construcție ar trebui acordate de primării numai dacă proiectele sunt conforme cu normele de accesibilizare. Conform raportului de diagnoză al Băncii Mondiale (2021), acest lucru însă nu se întâmplă întotdeauna. Ignorarea criteriilor de accesibilizare în construcții este critică, deoarece ANPIS poate constata problemele și dispune remedieri doar pentru cladirile care au fost date în folosință.

Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC) este autoritatea responsabilă cu verificarea conformității proiectelor de construcții cu prevederile legale și cu autorizațiile de construcții. Conform aceleiași analize, ISC nu publică nicio informație care să reflecte faptul că este verificată și conformitatea cu criteriile legale de accesibilitate a proiectelor sau dacă sunt impuse sancțiuni pentru nereguli.

În ultimii ani, au fost dezvoltate prevederi legislative privind accesibilizarea site-urilor web ale instituțiilor publice, prevederi care în multe cazuri nu au fost implementate. Din discuțiile pe care le-am avut cu persoane cu deficiențe de vedere, a reieșit că inclusiv o parte din site-urile care teoretic au fost accesibilizate nu sunt construite corespunzător.

OUG nr. 112/2018, aprobată prin Legea nr. 90/2019, transpune în legislația românească mai multe obligații privind accesibilitatea site-urilor web și a aplicațiilor mobile oferite și găzduite de instituțiile publice. Principala instituție responsabilă cu monitorizarea și controlul respectării prevederilor Legii 90/2019 o reprezintă Autoritatea pentru Digitalizarea României, agenție în cadrul Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării. Calendarul inițial de implementare a accesibilizării nu a fost respectat, iar termenele pentru realizarea acestor obligații s-au amânat în repetate rânduri. Mai trebuie menționat că nu știm de existența niciunui studiu la nivel național despre gradul de accesibilizare al serviciilor digitale, nici măcar al site-urilor instituțiilor publice.

Pentru a folosi un dispozitiv electronic (tabletă, smartphone, laptop etc.), un nevăzător poate utiliza fie un cititor de ecran („screen reader”), fie un ecran Braille. Cititoarele de ecran sunt capabile să citească orice fel de text, însă nu pot interpreta imagini. Textele din documente scanate sau din poze nu sunt accesibile cititoarelor. O pagină web accesibilizată pentru nevăzători ar trebui să ofere cel puțin următoarele opțiuni utilizatorului:

Imaginile să includă un text alternativ, o descriere care nu este vizibilă, dar care va putea fi citită de către cititorul de ecran pentru a anunța conținutul imaginii.

Textul este implementat de către programatori în situl web cu elemente specifice (ARIA Code) care permit unui nevăzător să navigheze etc.

Codurile CAPTCHA includ o variantă audio. Un cod CAPTCHA este utilizat pentru a evita completarea automată a formularelor de către roboți și/sau servicii automatizate. Prin prisma funcției lor, codurile CAPTCHA sunt neaccesibile cititoarelor de ecran. Pentru astfel de coduri este obligatorie folosirea unei soluții alternative audio, precum cea utilizată de Google, numită reCAPTCHA.

Meniurile sunt de tip acordeon și paginile cu informații ascunse sub interacțiuni specifice sunt limitate. Spre exemplu, meniurile care se deschid în momentul în care treci cupointerul de la mouse pe un anumit link și care, la rândul lor, deschid alte submeniuri sunt aproape imposibil de folosit de către persoanele care folosesc tehnologiile de acces.

În cazul persoanelor slab văzătoare există un model de bune practici folosit la nivel internațional. O pagină web accesibilizată ar trebui: să ofere posibilitatea de mărire/micșorare a textului și/sau a contrastului, mai multe scheme de culori și/sau să permită inversarea culorilor (spre exemplu, negru pe alb/alb pe negru, negru pe galben etc.). Ar trebui să folosească fonturi ușor de citit, să fie responsive, adică să își păstreze aspectul indiferent de mărimea ecranului folosit sau de programul de mărire pe care îl folosește un slab văzător.

În ceea ce privește persoanele cu dizabilități intelectuale, și aici este nevoie de o adaptare a informației, în sensul simplificării înțelegerii și atenției acordate modului de prezentare. Utilizarea unui format easy-to-read (ușor de citit) se referă atât la limbaj și conținut, cât și la ilustrații, design și aspect, sau folosirea exemplelor concrete.

În ceea ce privește necesitatea de accesibilizare a informației pentru persoanele surde și hipoacuzice, accentul principal se pune pe mesajele scrise și pe cele transmise în limba semnelor („limbaj mimico-gestual”). O pagină web accesibilizată pentru persoanele cu deficiențe auditive nu trebuie să aibă mesaje care sunt exclusiv audio, iar informația trebui sa fie comunicată atat în limba semnelor (pentru cei care nu cunosc limbajul scris) cât și în limbaj scris (pentru cei care nu cunosc limbajul semnelor). În cazul în care se asigură servicii de interpretare la sediul instituției/ organizației sau în alte condiții, acest lucru ar trebui să fie anunțat pe site.

Ca să participe activ la viața publică, persoanele cu dizabilități au nevoie ca informația și comunicarea să fie accesibile, atât în ceea ce privește formatul cât și al conținutului. De exemplu, informația afișată în scris în instituțiile publice ar trebui să fie afișată si în format Braille pentru persoanele cu deficiențe de vedere sau într-un limbaj simplificat, ușor de citit pentru persoanele cu dizabilități intelectuale. De aceste adaptări este nevoie în toate ocaziile în care persoanele cu dizabilități accesează spații sau servicii destinate publicului. Din cauză că deficiența de auz afectează achiziția limbajului vorbit și scris, majoritatea persoanelor surde nu știu să citească, iar acestora le-ar fi folositor ca informațiile afișate, sau anunțate vocal în locuri publice (de ex.: gări, aeroporturi), să fie adaptate limbajului mimico-gestual prin panouri digitale.

O oportunitate promițătoare în acest sens pare să fie interpretarea virtuală generativă realizată cu ajutorul inteligenței artificiale. De exemplu, un mesaj scris s-ar putea interpreta în timp real prin intermediul unui avatar sau prin compunerea unor înregistrări video ale semnelor, iar mesajele ar putea fi afișate astfel în spațiul public prin panouri electronice. (exemplu: start-up-ul britanic Signapse)

Conform datelor postate de ANPD, în țară sunt aproximativ 23.000 de persoane cu deficiențe de auz. Comunitatea persoanelor surde sau hipoacuzice se confruntă cu o provocare specifică: există puțin peste 100 de interpreti certificați.

Limbajul mimico-gestual român este un limbaj specific persoanelor cu deficiențe de auz, având o semantică și o gramatică proprie. Aproape fiecare țară are propriul limbaj mimico-gestual. Deși prin Legea 448/2006 instituțiile publice sunt obligate să asigure servicii de interpretare, numărul mic de interpreți autorizați, dar și dezinteresul autorităților face ca această lege să nu fie aplicată. O altă particularitate a disponibilității reduse a interpreților este că aceștia nu sunt uniform distribuiți pe teritoriul țării. Există județe unde nu există niciun interpret autorizat.

Numărul mic de interpreți este parțial explicat și prin procesul anevoios de obținere și păstrare a autorizației pentru exercitarea profesiei. Angajarea ca interpret se face doar în baza unei autorizații eliberate de ANPD. Totuși, această autorizație este limitată la doi ani de zile, premisa fiind că limbajul mimico-gestual, la fel ca orice alt limbaj, se poate uita dacă nu este exersat. După doi ani este necesară prezentarea unei dovezi/adeverințe care să confirme că interpretul a prestat 200 de ore de interpretat (sau minim șase luni de zile de contract de muncă), pentru a prelungi valabilitatea autorizației. Dat fiind faptul că unii interpreți lucrează cu normă redusă și a faptului că nu există modalități flexibile de colaborare (precum un standard de cost pe oră, ci doar posibilitatea de angajare a interpretului prin contract de muncă), aceștia riscă pierderea calificării.

„Voci pentru Maini” reprezintă răspunsul Asociației Naționale a Surzilor din România la problema lipsei interpreților autorizați. Prin această aplicație, interpreții autorizați își pot oferi serviciile la distanță.

Persoanele cu dizabilități au nevoie de măsuri speciale de protecție în caz de dezastru. Salvarea unei persoane aflată într-un scaun cu rotile sau a unei persoane nevăzătoare care are sau nu câine ghid presupune proceduri distincte față de intervenția standard.

Conform raportului de diagnoză al Băncii Mondiale (2021), la nivelul Departamentului pentru Situații de Urgență, protocoalele și resursele destinate specific persoanelor cu dizabilități în caz de dezastru nu sunt corespunzătoare. Majoritatea specificațiilor din ghidurile de intervenție se referă în particular la persoanele utilizatoare de fotoliu rulant, nevoile specifice ale persoanelor cu alte tipuri de dizabilități nefiind luate în considerare de planurile de urgență. De asemenea, nu există o estimare clară a numărului și a localizării persoanelor cu dizabilități din orașele cu grad ridicat de risc.

Sistemul național unic pentru apeluri de urgență la numărul de telefon 112 a dezvoltat din anul 2015 o extensie pentru persoanele cu dizabilități de auz sau de vorbire, numărul 113. Persoanele al căror număr este pre-înregistrat ca făcând parte din grupul țintă sunt redirecționate, atunci când apelează 112, să trimită SMS la numărul 113. Cele mai noi rapoarte tehnice cu privire la serviciul 113 nu includ informații cu privire la numărul de abonați și numărul de solicitări de intervenție.

O altă problemă este lipsa materialelor cu informații dedicate persoanelor cu dizabilități, dar și a materialelor accesibile în limbaj Braille, în limbaj mimico-gestual sau în limbaj ușor de citit.