Privarea de drepturi fundamentale prin ridicarea capacității juridice
În termeni juridici, capacitatea juridică se referă la recunoașterea unei persoane în fața legii ca posesor de drepturi și obligații și la recunoașterea actelor juridice în care aceasta se angajează (contracte, căsătorie, etc). Prin procesul de punere sub interdicție (procedură recent modificată), capacitatea juridică a putut fi restricționată de către un judecător, acest lucru limitând dreptul unei persoane de a lua decizii legale esențiale pentru viața de zi cu zi.
În prezent, în România există aproximativ 45.000 de persoane puse sub interdicție (conform site-ului Centrul de Resurse Juridice) — peste 3.000 dintre acestea fiind instituţionalizate în centre rezidențiale pentru persoanele cu dizabilități și în jur de 4.000 internate în spitalele de psihiatrie. Multe persoane cu dizabilități psihoemoționale sau intelectuale au fost puse sub interdicție deoarce s-a considerat că nu au abilitățile cognitive necesarea pentru a lua decizii pentru ele însele și o altă persoană, numită tutore, a fost numită să ia decizii pentru aceasta. În multe cazuri, ridicarea capacității juridice s-a făcut împotriva voinței persoanei vizate, în unele cazuri în situații când capacitatea de decizie nu era afectată, iar tutorii desemnați au fost de foarte multe ori în conflict de interese.Deși procedura de punere sub interdicție judecătorească și de numire a unui tutore a fost definită în legislație ca o măsură de ocrotire a persoanelor cu dizabilități, aceasta contravine principiilor Convenției pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.
Din 2020 punerea sub interdicție a devenit neconstituțională în România deoarece judecătorii au stabilit că această procedură nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În următorii ani, toate persoanele puse sub interdicție trebuie să beneficieze de o revizuire din oficiu a deciziei, iar autoritățile au obligația de a le contacta și a le informa în legătură cu această procedură.
Sistemul de monitorizare a tutelei este ineficient și nu previne abuzurile
Practica dării de seamă anuale este o procedură care obligă tutorii persoanelor la care le-a fost ridicată capacitatea juridică să trimită anual un raport către Serviciile de Autoritate Tutelară (SAT) în care să explice felul în care veniturile și bunurile persoanei cu dizabilități au fost folosite în interesul acesteia.
Conform raportului de diagnoză al Băncii Mondiale (2021), majoritatea tutorilor nu și-au îndeplinit această obligație, de cele mai multe ori fără vreo sancțiune din partea serviciilor tutelare. În 2019 au fost depuse dări de seamă doar pentru 39% dintre persoanele puse sub interdicție — cu o diferență semnificativă în funcție de mediul de rezidență, 50% în mediul urban versus 15% în rural. Potrivit aceleiași analize, nu există un formular tip sau o practică unitară privind conținutul acestor dări de seamă. Acestea conțin doar informații minimale despre modul în care sunt folosite veniturile sau bunurile persoanei puse sub interdicție și nu-și propun să identifice alte tipuri de abuz. În unele situații, Serviciile de Autoritate Tutelară (SAT) efectuează monitorizări doar prin telefon sau ședințe la sediul SAT, nu prin vizite la domiciliu.
Încălcarea drepturilor fundamentale în cazul persoanelor instituționalizate
În România, aproximativ 16.000 persoane locuiesc în centre rezidențiale publice pentru persoane adulte cu dizabilități. În plus, persoanele cu dizabilități pot fi rezidenți pe termen lung și ai altor tipuri de instituții, cum ar fi spitalele de psihiatrie.
Consensul la nivel internațional este că viața în instituții este ea însăși problematică și duce de multe ori la abuzuri. Programul fix, o rutină impusă, mediul depersonalizat, izolarea socială și imposibilitatea de a lua decizii de zi cu zi reprezintă, conform Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, o încălcare a dreptului fundamental la o viață independentă.
Pe lângă aceste aspecte problematice ale unor practici legale în România, persoanele instituționalizate sunt victime ale abuzurilor prin practici informale: sunt sedate fără consimțământ sau informare, legate involuntar sau izolate, sau chiar neglijate în satisfacerea nevoilor de bază (eg. igienă, alimentație).
O problemă de notorietate o reprezintă condițiile precare și chiar degradante din spitalele de psihiatrie, unde este comun ca mai mulți pacienți să împartă același pat. În acest context, România are peste 100 de condamnări la CEDO pentru încălcarea drepturilor persoanelor cu dizabilități din instituțiile rezidențiale și din spitale de psihiatrie.
Progres limitat al dezinstituționalizării
Convenția pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CDPD), semnată și ratificată și de România, stipulează dreptul persoanelor cu dizabilități la o viață independentă în comunitate, în afara instituțiilor rezidențiale. Prin semnarea CDPD, România s-a angajat să închidă serviciile rezidențiale și să creeze alternative de servicii sociale prin care persoanele cu dizabilități să primească sprijin pentru a trăi în comunitate. Acest proces poartă numele de dezinstituționalizare.
În România acest proces prin care persoanele instituționalizate sunt integrate progresiv în comunitate are un progres extrem de limitat. Finanțările din fonduri europene și naționale folosite pentru dezinstituționalizare până în 2020 au fost utilizate doar pentru crearea de locuințe protejate și centre de zi. Aproximativ 2.000 de persoane au fost transferate în locuințe protejate. Acestea sunt o formă intermediară de locuire între instituție și viața independentă, în care persoanele locuiesc într-un spațiu cu alte persoane cu dizabilități, dar sunt asistate să dobândească deprinderi pentru o viață independentă.
Pe lângă numărul extrem de mic de persoane care sunt scoase din instituții, acest proces, așa cum este realizat în prezent în România, pare să transfere persoanele cu dizabilități într-o formă mascată de instituționalizare, în care acestea nu au în continuare opțiunea de a alege în chestiuni de zi cu zi și sunt în continuare izolate de comunitate.
Conform studiului de diagnoză a serviciilor rezidențiale realizat de Banca Mondială (2021), numai jumătate dintre beneficiarii locuințelor protejate au putut vizita locuința înainte de a se muta acolo, iar în cazul a 40% dintre centre, beneficiarii nu se află acolo că urmare a propriei alegeri. Mai mult, sondajul în rândul beneficiarilor și interviurile cu coordonatorii de servicii au descris o viață care oferă în mică măsură ocazia de a face alegeri, de a explora opțiuni și de a încerca experiența vieții în comunitate.
Sistemul de justiție este mai puțin accesibil persoanelor cu dizabilități
Persoanele cu dizabilități nu sunt doar discriminate în mod sistematic. La nivel global se consideră că prevalența violenței împotriva persoanelor cu dizabilități este de 1.5 ori mai mare decât împotriva persoanelor fără dizabilități.
Deși persoanele cu dizabilități din centrele rezidențiale sunt mai expuse violenței și abuzului, acestea se confruntă cu bariere suplimentare în accesarea sistemului de justiție. Studiul de diagnoză întreprins de Banca Mondială indică faptul că izolarea, restricționarea accesului la mecanismele de reclamație, cât și atitudinea angajaților, conduc la un număr mic de plângeri din partea persoanelor cu dizabilități instituționalizate, afectate de nedreptăți. În plus, cele trei autorități responsabile pentru investigarea reclamațiilor (Consiliul de Monitorizare pentru implementarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Avocatul Poporului și CNCD) colectează puține plângeri de la persoanele cu dizabilități din instituții.
Lipsa accesibilizării fizice și informaționale a sistemului de justiție se traduce în bariere suplimentare. Tot studiul citat anterior relevă că 99% dintre instanțe nu asigură accesibilizarea informațională pentru persoanele cu dizabilități. Nici Portal Just, site-ul de pe care se pot afla informații pe scurt despre instanțe, dosare, ședințele de judecată și hotărârile judecătorești, nu este accesibilizat informațional.
O mențiune aparte o merită lipsa ajustărilor procedurale pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și/sau psihosociale. Pentru un proces echitabil, ar fi necesare anumite adaptări cum ar fi folosirea unui limbaj accesibil atat în instanță cât și în rapoartele medico-legale sau alte documente cu care au contact; audierea lor într-un spațiu special în care se simt confortabili; acceptarea unei persoane familiare în cameră; accesul la psihologi specializați care să faciliteze comunicarea. Deși unii magistrați adaptează uneori procedurile la nevoile specifice persoanelor cu dizabilități, conștientizarea acestor necesități este foarte redusă în sistem.