Education for Romania / Jurnaliști eficienți

Probleme privind independența și integritatea presei

În mod tradițional, presa este descrisă ca a patra putere în stat, fiind denumită și „câine de pază” al democrației. Acest rol nu poate fi îndeplinit dacă jurnaliștii nu își pot desfășura activitatea în mod integru și independent, urmărind interesul public, fără influențe externe de ordin politic, editorial sau comercial. Realitatea de pe teren este adesea alta, iar în acest capitol explorăm acest aspect.

Independența presei românești este în declin, reflectând un trend global mai amplu în această direcție, accentuat de pandemia COVID-19. Conform indexului mondial al libertății presei (Reporteri fără Frontiere, 2023), România se afla pe locul 53 din 180 țări incluse (cu un scor de 69,04/100). Conform evaluării, scorul este influențat negativ în special de indicatorul politic (presiuni politice asupra presei) și de cel economic (integritatea mecanismelor de finanțare). Chiar dacă poziția României în clasament a înregistrat o ușoară îmbunătățire față de 2022 (când se situa pe locul 56), rămâne în continuare redusă în comparație cu anii 2021 și 2020, când România era pe locul 48. Scăderea independenței este determinată de factori multipli, pe care acest capitol îi va aborda. Printre aceștia, influența politică și/sau a patronilor de presă joacă un rol crucial. În acest sens, există cazuri de redacții sau jurnaliști care pot accepta restricții sau compromisuri în schimbul unor sume de bani, în funcție de interesele personale ale celor care oferă suma. De asemenea, acțiunile abuzive sau de cenzură îndreptate împotriva jurnaliștilor, cum ar fi SLAPP-urile sau amenințările, contribuie la intimidarea acestora și afectează negativ independența presei.

Efectul unei prese care nu este în totalitate independentă constă în diminuarea impactului său și în reducerea influenței sale ca „a patra putere în stat”. Interviurile cu experți au semnalat că presa este din ce în ce mai mult percepută de actorii politici și de publicul general nu ca un „câine de pază” al democrației, ci mai degrabă ca unul îmblânzit.

Am discutat problemele legate de finanțarea presei într-o problemă anterioară. Ne dorim să reluăm unul dintre respectivele tipuri de finanțare, și anume prin intermediul publicității politice, cu implicații în domeniul independenței presei. În cercetarea noastră s-a identificat faptul că o parte din presă devine tot mai dependentă de finanțarea politică prin contracte publicitare cu transparență redusă, punând sub semnul întrebării integritatea acestui tip de finanțare și denotând o influență politică asupra anumitor părți ale presei. Conform Legii nr. 334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, o sursă principală de finanțare pentru partidele politice sunt subvențiile anuale din bugetul de stat, care pot fi folosite, printre altele, pentru „cheltuieli pentru presă şi propagandă”. Legea nu specifică, însă, valoarea maximă a sumelor din subvenții care pot fi folosite cu acest scop.

O investigație Recorder pe tema finanțării politice a presei, publicată în 2022, indică o corespondență între sume din ce în ce mai mari dedicate „presei și propagandei” și creșterea subvențiilor anuale oferite partidelor din 2018 și până în prezent. Conform datelor publicate de Expert Forum, în 2017 subvențiile erau de 30 milioane de lei, însă sumele au urcat la 170 milioane de lei în 2018, ajungând la 230-250 milioane de lei anual între 2019 și 2022. Din aceste subvenții, un procent mare ajunge să fie dedicat presei, atât pentru reclame în timpul pauzelor publicitare TV (în timpul campaniilor electorale), cât și pentru spațiu la diverse emisiuni TV sau pentru presa online. Spre exemplu, date oferite de Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) arată că, în anul 2022, cele două partide principale din România (cei doi beneficiari dominanți ai subvențiilor) – Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL) – au dedicat 58,54%, respectiv 70,72% din veniturile din subvenții acestui tip de cheltuieli. Concret, sunt peste 54 de milioane de lei cheltuiți de PSD pentru publicitate politică și peste 39 de milioane de lei cheltuiți de PNL pentru presă în 2022.

Probleme apar însă când vine vorba de transparența acestor sume. Întrucât subvențiile provin din bani publici, datele privind valoarea și utilizarea lor sunt considerate a fi date de interes public. Prin urmare, sunt date care ar trebuie să fie disponibile publicului general, fie prin comunicare directă, fie prin cereri folosind Legea 544. Realitatea însă este diferită. Există rapoarte ale cheltuielilor și veniturilor partidelor politice publicate de Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) anual, bianual și lunar, însă acestea includ numai sumele totale, nu și destinatarii lor, distribuția lor printre destinatari și aspectele pentru care sunt folosite. Când vine vorba de cereri în baza Legii 544 inițiate de diverși jurnaliști, răspunsurile diferă (unele partide sunt dispuse să ofere o listă a destinatarilor, altele nu), însă niciun partid nu oferă și informații despre serviciile pe care le achiziționează prin aceste sume, fiind folosite capitole bugetare generale, vagi.

Aceeași investigație Recorder a evidențiat și o tendință de a folosi companii intermediare: firme cu care partidele au relații favorabile (fie externe, fie alte firme din același trust), cărora le sunt transmise sumele de bani, urmând ca acestea să le trimită apoi organizațiilor media. Practica este folosită din două motive principale. În primul rând, contractele încheiate între partide și intermediari includ clauze de confidențialitate, invocate ulterior când sunt cerute informații despre sumele investite – fie că este vorba de dezvăluirea firmelor intermediare în sine, fie că este vorba de serviciile oferite și organizațiile media destinatare finale ale sumelor. În al doilea rând, când vine vorba de publicitatea TV, conform Codului de reglementare a conţinutului audiovizual, publicitatea politică „este interzisă, cu excepţia perioadelor de campanie electorală”. Astfel, transmiterea directă a sumelor către organizațiile TV în afara perioadei electorale vine cu riscul ca acestea să își piardă licențele de emisie. Prin folosirea unor intermediari legați de organizația media (uneori chiar alte firme din același trust), acest schimb este mascat și sursa banilor devine mai dificil de urmărit.

Mai mult, adesea, publicitatea politică nu este marcată într-un mod vizibil pentru public. Deși există situații în care este clar anunțată, în multe cazuri fie nu este marcată deloc, fie marcajul este dificil de observat (un chenar de dimensiuni mici, inclus într-un colț al ecranului). În plus, uneori eticheta descriptivă este formulată vag, potențial greu de înțeles pentru un consumator obișnuit. Astfel, devine dificil pentru publicul general să distingă între articole și emisiuni cu sau fără presiune politică asupra conținutului lor, ceea ce îngreunează accesul lor la informații obiective, fără preconcepții. La rândul său, fenomenul afectează felul în care presa este percepută, scăzând independența sa, dar și încrederea în domeniu ca întreg. Publicul este conștient de existența influenței politice în anumite părți ale presei, dar poate avea dificultăți în identificarea exactă a acestei părți. Din greutatea de a știi cu precizie care entități ale presei își mențin independența și care nu, suspiciunea se extinde asupra presei ca sector.

În momentul actual există o propunere legislativă ce are ca scop îmbunătățirea procesului de finanțare a partidelor – L313/2023, propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr.334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Printre altele, această propunere definește în termeni mai clari categoria de „cheltuieli pentru presă şi propagandă” din subvenții de stat, stabilind și limite (30% pentru publicitatea politică, 40% pentru campanii electorale). Cu toate acestea, ONG-uri active în domeniu au evidențiat faptul că propunerea legislativă este insuficientă, întrucât problemele de transparență rămân, iar volumul subvențiilor continuă să fie ridicat, cu precădere pentru partidele mari (Partidele, banii și presa - o relație toxică | FreeEx Digest nr. 4, Active Watch, 2023). Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat în septembrie 2023 și este în curs de dezbatere în Camera Deputaților.

Conform raportului Monitorizarea Pluralismului Media în Epoca Digitală (CMPF, 2022), independența editorială este evaluată ca reprezentând un risc foarte ridicat (97%) pentru pluralismul media în România, fiind o zonă vulnerabilă pentru mulți jurnaliști din România. În anumite redacții, în schimbul unor interese personale sau comerciale, trusturile media sau patronii care le dețin pot impune evitarea unor subiecte, abordarea lor într-un anumit mod care nu corespunde în totalitate cu realitatea sau alterarea unor produse media deja finalizate.

Această situație a fost exemplificată recent în cazul redacțiilor Gazeta Sporturilor (GSP) și Libertatea, deținute de trustul Ringier. Conducerea trustului a cerut GSP să desfășoare anumite acțiuni în favoarea clienților de publicitate ai trustului (cu precădere firme de jocuri de noroc) care ar deforma informația care ajunge la public: prezentarea în avans a articolelor pregătite pentru publicare. Mai precis, clientul publicitar dorea ca interesul comercial să-l preceadă pe cel al publicului, anulând astfel integritatea jurnalistică. Clientul publicitar cerea interferență în procesul editorial, ceea ce s-ar traduce într-o limitare a libertății de exprimare, dar și într-o influențare a publicului. În urma acestei cereri, 25 de jurnaliști GSP și Libertatea au semnat un apel intern la sfârșitul lunii august 2023 prin care cereau independența editorială și oprirea presiunilor. Conform jurnaliștilor, răspunsul la acest apel a venit cu o lună întârziere, la începutul lunii octombrie, și s-a finalizat cu plecarea redactorului-șef GSP din redacție, la cererea trustului. La începutul lunii noiembrie, ediția tipărită GSP a fost închisă, fără un anunț în prealabil, iar la începutul lunii decembrie, doi redactori-șef adjuncți și coordonatorul editorial al Libertatea au fost concediați, fiind anunțată și concedierea a 20% dintre jurnaliștii ziarului Libertatea. În ambele situații, au fost invocate ca justificări restructurări interne și o atenție îndreptată către mediul digital.

Aceste influențe editoriale sunt determinate și de faptul că un număr mare al patronilor români de presă sunt fie oameni de afaceri, care percep organizațiile media pe care le dețin drept business și sunt interesați, în principal, doar de profit, fie oameni politici (foști sau actuali), care folosesc organizațiile de presă drept platformă de promovare proprie. Mai mult, o parte dintre ei continuă să conducă organizațiile de presă cu toate că au dosare penale și unii chiar și condamnări.

Aceste influențe limitează libertatea pe care jurnaliștii o au în a-și desfășura meseria într-un mod integru și pun o presiune adițională pe ei, afectând calitatea produselor media create. În anumite cazuri, jurnaliștii pot risca inclusiv să își piardă poziția în organizația media. Riscul și presiunile pot conduce și la apariția fenomenului de autocenzură: jurnalistul singur analizează preferințele redacției, evită anumite subiecte sau le abordează într-un anumit fel, într-o încercare de a-și menține siguranța profesională.

De-a lungul istoriei presei românești, un număr semnificativ al patronilor de presă și al fondatorilor trusturilor media dominante din România s-au ales cu dosare penale deschise în numele lor, o parte dintre ele cu condamnare. Cauzele acestor dosare sunt diverse, de la evaziune fiscală, la trafic de influență, șantaje sau mită. Aceasta afectează integritatea activității organizațiilor media, dar și imaginea pe care o au în ochiul publicului. Trei exemple de astfel de cazuri vor fi prezentate în secțiunea următoare a acestei probleme.

Fost patron „Realitatea-Cațavencu”: Sorin Ovidiu Vântu
Sorin Ovidiu Vântu este fostul patron al trustului media Realitatea-Cațavencu, care deținea, printre altele, și televiziunea Realitatea TV. De-a lungul anilor, Sorin Vântu a fost implicat într-o serie de scandaluri și acuzații penale, printre care acuzații de șantaj, falsificare de documente și spălare a banilor. Dintre acestea, se remarcă, de exemplu, implicarea sa în prăbușirea Fondului Național de Investiții (FNI) în 2000. FNI a fost un fond de investiții înființat de Sorin Vântu în 1995, pe care ulterior l-a vândut, însă a continuat să rămână implicat în el. Fondul a atras peste 300,000 de investitori, însă banii depuși nu erau investiți mai departe, ci doar retrași. Fondul s-a prăbușit în 2000, iar în urma unei investigații, Sorin Vântu a fost condamnat la opt ani de închisoare în 2017 pentru „spălare de bani și delapidare” (însușirea sumelor din Fond și folosirea lor în proiecte personale). Un an mai târziu, Vântu a mai primit o condamnare de zece ani, pentru aceleași infracțiuni („spălare de bani și delapidare”), în cadrul dosarului dedicat patrimoniului Asociației Salariaților Petromservice. În ceea ce privește postul Realitatea TV, Sorin Vântu a preluat patronatul în 2006 și l-a vândut în 2011.

Patron „România Liberă”: Alexander Bogdan Adamescu
Alexander Bogdan Adamescu este proprietarul actual al România Liberă Media Group, care deține, printre altele, și publicația media România Liberă. În 2016, Alexander Adamescu a fost acuzat de complicitate în „dare de mită” alături de tatăl său, Dan Adamescu: intermedierea mituirii a doi judecători ai Tribunalului București în 2013, cu scopul de a obține judecăți favorabile în procedurile de insolvență în care erau implicate anumite firme deținute de tatăl său. Dan Adamescu a fost condamnat, iar împotriva lui Alexander Adamescu - care în acel moment avea domiciliul în Londra (Marea Britanie) – a fost emis un mandat european de arestare și inițiat procesul de extrădare. De atunci și până în prezent, acest proces a fost contestat, întârziat și amânat, cereri de revocare a mandatului de arestare fiind respinse de Curtea de Apel București de mai multe ori. Atât familia Adamescu, cât și România Liberă au negat validitatea dosarului și au menționat cenzura publicației media și a conținutului ei critic la adresa guvernului român ca motivul adevărat al acestor acuzații.

Fost patron „Antena 1 și Antena 3”: Dan Voiculescu
Dan Voiculescu a fost proprietarul Antena 1 și Antena 3, cu un parcurs marcat de controverse, acuzații de corupție și șantaj, trafic de influență etc. În perioada comunistă a lucrat în domeniul comerțului exterior, având strânse legături cu Securitatea. La scurt timp după Revoluția din 1989 a fost suspectat că ar fi intrat în posesia unor fonduri ale Securității, dar acuzațiile nu au fost niciodată dovedite. În 1992 a fondat holdingul Grivco, cu afaceri în diverse domenii, inclusiv grupul media Intact, prin care a deținut posturile de televiziune Antena 1 și Antena 3. În calitate de fondator al Partidului Umanist Român (PUR), ulterior Partidul Conservator, a folosit posturile TV pentru a-și promova interesele și pentru a-și ataca adversarii politici, fiind direct implicat în suspendarea fostului președinte Traian Băsescu în 2007. Voiculescu a fost acuzat și condamnat în dosare de corupție, însă până la decizia definitivă în justiție de zece ani de închisoare cu executare, în 2014, și-a tergiversat repetat judecarea. În prezent, pachetul majoritar de acțiuni la cele două posturi TV este deținut de fiica acestuia, Camelia Voiculescu.

Folosirea fondurilor provenite din publicitate ca sursă dominantă de finanțare poate supune producătorul media la anumite presiuni adiționale, din partea sponsorilor sau companiilor cu care colaborează. Competiția ridicată și venitul insuficient pot conduce la o situație în care agenda jurnaliștilor și a publicațiilor media să fie determinată în proporție mare de finanțatori, în funcție de interesele acestora și dorințele lor de promovare.

După cum a reieșit din interviurile cu experți, aceasta se remarcă în special în cadrul presei de nișă, care oferă conținut mai specializat și deseori apelează la finanțatori ce operează în același domeniu și care au, prin urmare, un interes suplimentar în conținutul media publicat (spre exemplu, o revistă culturală ar apela la companii implicate direct sau indirect în domeniile creative precum producătorii de vopsea, pentru artele plastice). Produsul media în sine devine parte a publicității afișate, lucru care poate afecta calitatea și integritatea sa, precum și libertatea jurnalistului de a produce conținutul dorit.

Nu există, la momentul actual, metode de autoreglementare generală, valabile pentru întregul domeniu al jurnalismului – un set de reguli și principii etice care să guverneze activitatea oricărui jurnalist, dar să îi și ofere o anumită protecție față de posibile presiuni, indiferent de redacția în care este angajat. Pentru a asigura independența presei față de autoritățile politice, un astfel de cod nu poate veni din zona legislativă, ci trebuie formulat și adoptat de instituțiile de presă în sine, ca formă de autoreglementare comună. Deși încercări au fost făcute de-a lungul anilor, aceleași dificultăți au apărut ca și în cazul creării unei forme colective de cooperare, menționată în secțiunile de probleme anterioare: o polarizare mare, diverse interese care sunt greu de reconciliat, dar și un sentiment că timpul dedicat acestor discuții ar putea fi mai bine folosit în alte moduri.

O problemă ridicată în cadrul interviurilor cu experți este, însă, și măsura în care un astfel de cod ar fi respectat dacă ar exista. Cu toate că un cod general nu există, majoritatea organizațiilor media și a redacțiilor au coduri deontologice proprii individuale, care au același scop: să ofere un set de norme etice jurnaliștilor, dar și protecție față de comportamente abuzive sau presiuni. Cu toate acestea, după cum a fost explicat în mai multe probleme din acest raport, există în continuare un număr mare de redacții în România în care există presiuni externe, în care calitatea și integritatea sunt uneori compromise în favoarea cantității și a veniturilor și în care există comportamente abuzive. În acest context, deși teoretic coduri deontologice există, practic este dificil de afirmat că ele sunt, cu adevărat, și respectate. Cauza este faptul că nu există sancțiuni concrete în cazul în care aceste coduri sunt încălcate, ceea ce scade presiunea simțită de a le respecta. Astfel, este neclar dacă un cod adoptat la nivel național ar avea o soartă similară sau nu, în special în lipsa unei entități independente de instituțiile media care să vegheze asupra implementării sale.

În desfășurarea activității lor, jurnaliștii se pot confrunta cu un risc de cenzură care provine din diverse surse: politice, patroni, autocenzură, rețele de socializare, situație care îngreunează activitatea jurnalistului, dar încalcă și interesul public.

Cenzura politică
Cenzura politică se referă la cea ce are ca origine autorități publice sau figuri politice și se manifestă prin amenințări, prin procese (SLAPP) și prin alte activități desfășurate cu scopul de a intimida redacția sau jurnaliștii vizați (spre exemplu, inspecții sau blocarea de site-uri fără motiv). Raportul Controlul și cenzura comunicațiilor digitale - FreeEx Digest nr. 2, realizat de ActiveWatch în 2023, a semnalat activitatea Directoratului Național de Securitate Cibernetică (DNSC), care are puterea de a cere blocarea unor site-uri (care este ulterior efectuată de furnizorii de internet și de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii), dar „fără a avea o bază legală clară, fără procedura de apel și fără a îndeplini criteriile necesare de independență instituțională”. Astfel, unele blocări efectuate de DNSC sunt arbitrare, sau sub pretexte false. ActiveWatch oferă drept exemplul situația în care un număr mare de site-uri au fost blocate invocând războiul din Ucraina și atacuri cibernetice sau știri false conectate cu el, fără ca toate aceste site-uri să fi avut o legătură însă, în realitate, cu subiectul.

Pe lângă blocarea efectivă a conținutului, cenzura se manifestă și sub forma unor activități desfășurate cu scopul de a intimida: amenințări și mesaje agresive destinate jurnaliștilor din partea unor figuri publice (transmise fie individual, fie în cadrul unui discurs chiar public), dar și procese inițiate împotriva lor, fie cu scopul de a le limita resursele financiare, timpul și credibilitatea (SLAPP), fie cu scopul de a-i obliga să dezvăluie anumite informații care în mod normal sunt confidențiale (precum sursele). Tentativele de cenzurare a jurnaliștilor însă pot însemna și răspândirea unor informații false la adresa jurnaliștilor pentru a-i decredibiliza și implicit a-i lăsa fără comunitatea de cititori care să-i susțină, amenințări în spațiul privat (la adresa familiilor sau a vieții jurnalistului), ignorarea sau amânarea aplicării unor măsuri egale demarate de către jurnaliști pentru a se apăra etc. Acestea conduc la așa-numite campanii de „kompromat”, care au rolul de a discredita un jurnalist prin atacuri la adresa credibilității sale în ochii publicului și printr-un discurs care îl prezintă într-un mod agresiv, drept un inamic. Ele sunt accentuate de faptul că, deseori, măsurile disponibile jurnalistului pentru a reacționa la aceste tipuri de activități sunt limitate. Deși el poate iniția un proces sau raporta incidentele către organele responsabile, trece un timp îndelungat pentru ca acestea să fie soluționate, iar uneori chiar organele care ar trebui să le soluționeze sunt privite cu suspiciune, după cum a fost evidențiat și în raportul Siguranța jurnaliștilor. Linșaj public și kompromat - FreeEx Digest nr. 1, publicat de ActiveWatch în 2023, și mai concret prin kompromatul la care a fost supusă jurnalista Emilia Șercan.

Cenzura editorială și/sau auto-cenzura
Cenzura editorială se manifestă prin restricționarea informațiilor din interiorul instituțiilor de presă, fiind impusă de patronii de presă, trusturile media care controlează aceste instituții sau chiar de către redactorii-șefi. Aceasta se desfășoară prin modificări ale conținutului produs de jurnalist, fără ca neapărat jurnalistul să fie de acord cu ele (schimbarea titlului, pasaje de text modificate sau eliminate etc), dar și prin ștergerea integrală de pe site-ul publicației a articolelor care amenință interesele personale ale patronilor/trusturilor. Jurnaliștii trăiesc cu riscul de a fi concediați în cazul în care publică articole care nu corespund intereselor instituționale sau ale patronilor de presă. Această amenințare creează o presiune care îi poate determina pe unii jurnaliști să evite să scrie sau să publice articole pe anumite subiecte, conducând la o formă de autocenzură.

Cenzura platformelor
Rețelele de socializare și platformele de conectare pe care jurnaliștii le folosesc pentru a crea vizibilitate pentru produsele lor au și ele anumite reguli de funcționare și de restricționare proprii. Acestea sunt implementate automat prin diverși algoritmi. care nu întotdeauna reușesc să identifice corect contextul și conținutul postării, având tendința să reacționeze doar la anumite cuvinte cheie. Astfel, în anumite situații, aceste blocări automate pot fi văzute ca acte de cenzură care pot afecta în mod semnificativ activitatea jurnalistului, în special în situații în care întreg contul (și nu doar o postare) ajunge să fie restricționat sau chiar șters, întrucât audiențele pierdute sunt greu de recuperat și readuse într-o nouă comunitate virtuală.