Education for Romania / Învățământ universitar de calitate

Universitățile au un rol complex în societate, care deseori este dificil de îndeplinit în mod eficient

Orice universitate ar trebui să îndeplinească trei funcții interconectate, prin rolul central pe care îl are în societate: funcția de educare, funcția de cercetare și funcția socială. Prima funcție, cea de educare, este cel mai frecvent asociată cu mediul universitar și se referă la responsabilitatea de a forma aptitudini și transmite cunoștințe noilor generații, contribuind astfel la formarea unor profesioniști competenți în domeniile lor de studiu. Ea este completată de funcția de cercetare și anume datoria universităților de a avansa cunoașterea în diverse domenii științifice, prin producerea de cunoștințe noi prin intermediul cadrelor didactice, celor de cercetare, dar și al studenților. A treia funcție, cea socială, se referă la relația universităților cu comunitatea, cu mediul non-academic și mediul socio-economic, ce cuprinde diverse proiecte sau inițiative comune, în folos public. Universitățile au un mare potențial de catalizator comunitar, de liant între actori, precum și de facilitator sau resursă în dezvoltarea comunităților.

Deși cele trei funcții par separate una de cealaltă, în realitate, există un nivel mare de interconectare. Funcția de educare formează tineri cu aptitudinile necesare pentru a participa și a facilita relația cu mediul socio-economic (funcția socială) și, în unele cazuri, pentru a contribui la crearea de noi cunoștințe în domeniul lor de studiu (funcția de cercetare). Funcția de cercetare, la rândul ei, generează informații și evoluții care contribuie la dezvoltarea și creșterea societăților (funcția socială) și îmbogățește bazinul de cunoștințe transmise generațiilor viitoare prin funcția de educație. Nu în ultimul rând, funcția socială oferă o legătură mai apropiată cu mediul socio-economic și implicit cu realitatea din teren, ceea ce poate îmbunătăți procesul educativ (funcția de educație), dar creează și posibilitatea unor colaborări și subiecte de discuție inovative ce pot ajuta în procesul de cercetare (funcția de cercetare).

Poate fi dificil, însă, pentru universități să îndeplinească toate cele trei funcții în mod egal, fiecare dintre ele presupunând resurse, timp și procese complexe, care pot fi greu de asigurat. În capitolul aceasta, urmează să explorăm fiecare funcție în parte, precum și principalele elemente logistice care influențează desfășurarea lor (cadrul legal, finanțare, infrastructură), pentru a înțelege dificultățile care există în fiecare caz.

Când vine vorba de funcția de educare, ea este alcătuită din diverse tipuri de activități la care participă cadre didactice și studenți, printre care predarea, activitățile practice sau interactive și mobilități și stagii de practică. Cei mai importanți beneficiari sunt studenții, cărora le sunt transmise cunoștințele, le sunt dezvoltate aptitudinile specifice domeniului și le este fixată baza de cunoștințe necesare pentru a pătrunde pe piața muncii. Publicat de Ministerul Educației, Raportul privind starea învățământului superior din România din 2023, evidențiază faptul că numărul studenților s-a schimbat semnificativ de-a lungul ultimelor două decenii, fiind într-un proces general descendent din 2009 și până în prezent. În anul universitar 2022-2023, la nivel național, existau 475.546 studenți înmatriculați în universități de stat (356.684 studenți licență, 94.087 studenți master, 21.784 studenți doctorat), cu o scădere ușoară față de anul precedent (2.3%). Numărul în scădere este influențat în principal de schimbări demografice (o natalitate mai redusă, dar și o emigrare mai ridicată). Însă, conform discuțiilor purtate cu experții, scăderea poate fi afectată și de un interes mai redus pentru studii universitare, în special pentru programe de master sau doctorat. Acestea din urmă pot fi percepute de către studenți ca mai puțin relevante pentru obținerea unui loc de muncă, ceea ce le poate face mai puțin atractive.

Numărul de studenți este influențat și de inegalități sociale care continuă să persiste în mediul educațional, și anume, inaccesibilitatea educației universitare pentru toate grupurile sociale. Atât Raportul privind starea învățământului superior din România (2023) (Ministerul Educației), cât și Nota de fundamentare ce însoțește Legea învățământului superior evidențiază faptul că mediul universitar este mai puțin accesibil persoanelor ce provin din mediul rural, comparativ cu cele din mediul urban. Acest decalaj este influențat de diverși factori, printre care gradul de sărăcie din mediul rural și dificultățile financiare care nu permit susținerea costurilor care ar veni odată cu studiile universitare (cum ar fi costuri de transport și locuire). De asemenea, gradul mai scăzut de finalizare a învățământului secundar (liceu) pentru elevii din mediul rural, necesar pentru a putea continua studiile la nivel universitar, este o barieră importantă în accesarea învățământului superior. Deși există anumite măsuri pentru a reduce acest decalaj - precum un număr de locuri dedicate persoanelor marginalizate social, ce includ și elevi care au terminat un liceu rural sau burse sociale - ele sunt insuficiente pentru a acoperi nevoia adevărată. Aspectele legate de inechitățile în accesul la sistemul universitar vor fi tratate mai pe larg în secțiunile următoare ale acestui raport.

Numărul mai mic de studenți afectează sistemul universitar și din perspectiva finanțării, deoarece bugetele universităților sunt adesea calculate pe baza numărului acestora. Sursa de finanțare cea mai importantă pentru universități este reprezentată de finanțarea de bază prin Ministerul Educației, calculată pe baza numărului de studenți - suma oferită per student fiind diferită de la un nivel de studiu la altul (licență < master < doctorat) și fiind mai mare pentru studenții internaționali. Iar în cazul unei finanțări insuficiente, există un impact negativ asupra modului în care sunt organizate activitățile de predare și asupra resurselor necesare pentru acestea. La finanțarea de bază se adaugă finanțarea suplimentară, oferită pe baza unei serii de criterii legate de felul în care funcționează universitatea (cercetare, infrastructură, profesori, etc.). În plus față de acestea, există și sursele de venit proprii, spre exemplu cele obținute din taxe de studii sau regii la proiectele de cercetare. Deși ultimele două surse există, ele sunt mai impredictibile, universitățile depinzând în mare măsură de finanțarea de bază provenită de la Minister sau de veniturile proprii obținute prin taxe și, deci, de numărul de studenți.

Experții consultați în cadrul interviurilor au semnalat, însă, și anumite posibile efecte negative ale acestei dependențe de numărul de studenți. Pentru a menține finanțarea sau chiar a crește valoarea ei, universitățile trebuie să atragă un număr cât mai mare de studenți, precum și să păstreze numărul acestora de la un an la altul. Aceasta poate conduce la o prioritate acordată cantității în detrimentul calității, generând o presiune indirectă pentru a promova studenții de la un an la altul. De asemenea, poate duce la adoptarea unor condiții de admitere care nu asigură o selecție adecvată a candidaților pentru facultatea respectivă. În discuțiile cu experții, a fost încurajată o regândire a acestui model de finanțare, fiind propusă, spre exemplu, înlocuirea sa cu o finanțare fixă pe ciclu de studii, care ar scădea dependența de numărul de studenți înmatriculați, fie la buget (relevant pentru finanțarea de bază), fie cu taxă (relevant pentru veniturile proprii).

Aceste dificultăți financiare și de atragere a studenților se pot reflecta și asupra cadrelor didactice, existând anumite domenii în care numărul de cadre didactice este unul redus. Spre exemplu, în unele industrii, munca în afara mediului academic este mult mai atractivă din punct de vedere salarial, comparativ cu o poziție inițială de asistent universitar sau chiar una de lector universitar (spre exemplu, domeniul IT sau drept). În plus, conform Raportului privind starea învățământului superior din România (2023) realizat de Ministerul Educației, aproximativ 55% din cadrele didactice din mediul universitar se încadrează în grupa de vârstă 40-54 ani, iar 20% în grupa de vârstă 55-64 ani. În schimb, doar 3% se află în grupa de vârstă 25-29 ani și 20% în grupa de vârstă 30-39 ani. Această distribuție reflectă un număr relativ redus de persoane noi care intră în sistemul universitar în ultimii ani. Pe de altă parte, din interviurile cu experții reiese faptul că există alte domenii în care numărul de cadre didactice este mai mare decât necesarul pentru a acoperi numărul în scădere al studenților din acele domenii. Tot asociat cu scăderea numărului de studenți în domeniile mai puțin atractive pentru generațiile actuale, respectivele specializări se confruntă cu alte probleme de natură financiară, care le face dificilă păstrarea finanțărilor pentru programele existente.

Funcția de producere de cunoaștere este în principal realizată de către universități prin activitățile de cercetare științifică a temelor relevante pentru domeniile de studiu, precum și promovarea și diseminarea rezultatelor cercetărilor prin publicarea de cărți sau articole și prin participarea la diverse conferințe naționale și internaționale. Actorii principali implicați în această funcție sunt cadrele didactice, cercetătorii și studenții doctoranzi, cu contribuții mult mai rare din partea studenților masteranzi și de la ciclul de licență. Cercetarea reprezintă o componentă esențială a unei universități, de calitatea acesteia depinzând nu doar ascensiunea profesională a cadrelor didactice, ci și, prin topurile aferente, prestigiul extern al instituției.

Cu toate acestea, Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022-2027 evidențiază faptul că procentul de persoane implicate în cercetare la nivel național este de patru ori mai scăzut în România, comparativ cu media Uniunii Europene. Un sfert (24%) din totalul personalului de cercetare și dezvoltare se află în universități, sub media UE de 30%. În plus, conform aceluiași raport, cercetătorii din universitățile din România au în marea majoritate a cazurilor o fracțiune de normă de cercetare încadrată în norma didactică. Cu alte cuvinte, avem extrem de puțini specialiști în universități care au o normă întreagă în cercetarea științifică. Situația este accentuată și de numărul tot mai redus de studenți ce parcurg studiile doctorale - necesare pentru a putea urma o carieră în cercetarea academică - subiect explorat în mai mare detaliu în capitole viitoare.

Implicarea limitată în cercetarea academică este cauzată, printre altele, și de o finanțare insuficientă și de impredictibilitatea cercetării în România. Aceste elemente scad gradul ei de atractivitate și viabilitate ca opțiune de carieră sustenabilă financiar. O analiză realizată de UEFISCDI în 2020 pe tema finanțării instituționale a cercetării în universități evidențiază faptul că investiția totală în sectorul de cercetare și dezvoltare în România este de 13 ori mai mică decât media europeană. În sectorul universitar, investiția în cercetare și dezvoltare este chiar de 33 ori mai mică decât media europeană. Decalajul se explică și prin faptul că UE și-a mărit investițiile în cercetare-dezvoltare, în vreme ce România le-a scăzut, ocupând ultimul loc la nivelul Uniunii, alături de Bulgaria. Deși există proiecte și granturi de cercetare la nivel național, din interviurile cu experți reiese faptul că acestea sunt adesea impredictibile, putând apărea diverse situații care întârzie obținerea fondurilor, le scad sau fac dificilă obținerea. UEFISCDI este principala instituție națională prin care sunt obținute aceste granturi, însă sumele și numărul de proiecte variază de la an la an, ceea ce le oferă un anumit grad de incertitudine.

Tot din cauza resurselor financiare limitate, unele universități au o infrastructură de cercetare insuficient dezvoltată. Un număr semnificativ de universități se confruntă cu dificultăți atunci când vine vorba de asigurarea resursei umane auxiliare și de suport necesară pentru desfășurarea eficientă a cercetării (în anumite cazuri, este nevoie, spre exemplu, de operarea sau mentenanța unor echipamente sau unități de cercetare) sau a resursei materiale (instrumente necesare, digitale sau fizice). Apar astfel presiuni adiționale asupra cercetătorului, care este nevoit să găsească metode alternative prin care să asigure sau obțină aceste servicii, apelând uneori la timpul sau finanțele proprii (în special în cazul tinerilor cercetători doctoranzi) sau chiar abandonând subiecte de cercetare care necesită o astfel de infrastructură. Din toate aceste motive, goana după resurse poate să eclipseze proiectele propriu-zise, iar cercetătorii pot ezita să abordeze subiecte dificile sau mai puțin populare, marcați fiind de constrângeri/ dependențe financiare.

Situația descrisă afectează și posibilitățile de publicare, proces ce poate atrage adesea costuri suplimentare ridicate. Modelele de publicare de tip Open Access (acces deschis pentru cititor, fără necesitatea unui abonament sau plată pentru citirea articolului), sunt din ce în ce mai populare și favorizează diseminarea largă a rezultatelor. Deși acest tip de publicare poate fi benefică pentru cercetător, întrucât crește vizibilitatea articolelor publicate, vine cu taxe de publicare adesea ridicate. Din interviurile cu cadre didactice a reieșit faptul că o parte din aceste costuri trebuie acoperite însă fie total, fie parțial de cercetător, lucru care poate fi dificil în special pentru o persoană la început de drum cu un salariu limitat. Acestea sunt, greu de acoperit în special în situații în care cercetarea este făcută pe cont propriu și nu ca parte a unui proiect sau a unei echipe.

Situația este similară și când vine vorba de aplicarea la un proiect de cercetare, pentru persoane la început de drum fiind uneori mai dificil să aibă acces la astfel de proiecte. Aceștia au o experiență mai limitată în atragerea de fonduri pentru cercetare, precum și puține oportunități de formare privind întocmirea unui astfel de proiect și scrierea documentației necesare.

Universitățile sunt organizații cu un rol complex în dezvoltarea și bunăstarea societăților în care se află. Dincolo de rolul lor de educare, cercetare și inovare, acestea au și un rol esențial în dezvoltarea directă de servicii comunitare, implicare în promovarea culturii, crearea contextului și facilitarea dezbaterii și dialogului pentru dezvoltare comunitară, promovarea coeziunii sociale, crearea de oportunități economice și locuri de muncă precum și formarea de lideri în diferite domenii. Pentru îndeplinirea acestei funcții, universitățile trebuie să stabilească și să mențină relații cu mediul socio-economic precum și sectorul public și societatea civilă, pentru a rămâne conectate la ce se întâmplă pe teren, dar și a crea contexte pentru a contribui la comunitate.

Această contribuție este susținută atât prin produsul celorlalte două funcții, de educare și cercetare, precum și proiectele comunitare de sine stătătoare, pe care universitatea le desfășoară. Inițiativele cu impact social pot lua spre exemplu forma unor proiecte de cercetare aplicată cu contribuții directe pentru comunitate. Acestea pot fi și produse create în cadrul facultății, spre exemplu, în cadrul facultăților de agricultură se aduc pe piață produse alimentare și nealimentare noi. Universitățile pot oferi chiar și cursuri sau tutorate persoanelor din medii defavorizate sau le pot oferi sprijin pentru dezvoltarea lor personală sau profesională. Facultățile pot de asemenea dezvolta proiecte de intervenție în comunitate pe domeniul lor de specializare, cum ar fi activități ecologice organizate de facultăți de biologie sau de știința mediului sau cele de dezvoltare comunitară organizate de facultățile de sociologie sau administrație publică. În plus, aceste inițiative pot fi realizate în colaborare cu diverși actori din mediul non-academic, de la ONG-uri la companii, creând astfel contexte de colaborare între sectoare. Pe lângă aceasta, universitățile pot avea și un rol de mediator, de actor neutru între diversele tipuri de actori activi pe scena socială și politică (instituții publice, ONG-uri, etc.) sau chiar de lider în inovația socială.

Cercetările pe tema celei de-a treia funcții a universităților (Compagnucci și Spigarelli, 2020) evidențiază lipsa unei definiții general acceptate a ei și a tipului de activități incluse. Câteva definiții ale sale includ: servicii oferite de universități societății, funcția antreprenorială a universităților sau interacțiunea dintre universități și comunitățile locale. Cu toate acestea, la nivel european, un raport EUA (trenduri 2024) sugerează faptul că universitățile au un interes mai crescut în dezvoltarea funcțiilor sociale, însă au dificultăți în îndeplinirea lor. Doar 49% dintre cele 489 universități europene incluse indică existența unei structuri și a unor resurse dedicate acestei funcții, în timp ce doar 39% indică existența unei agende dedicate la nivel de conducere. Aproape un sfert din universitățile incluse (24%) consideră că această funcție nu este suficient finanțată (comparativ cu celelalte două funcții), iar o cincime (20%) consideră că resursa umană dedicată nu este suficientă. În același timp, 20% consideră că activitățile care sunt desfășurate nu sunt mereu recunoscute la nivel extern, iar 15% consideră că sunt dificil de identificat și măsurat activitățile desfășurate ca parte a acestei funcții. Raportul include și 31 de universități românești, însă rezultatele cercetării nu raportează date la nivel de țară

În cazul României, un studiu comparativ pe tema funcției sociale între 18 universități americane și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (Hințea, Hamlin și Neamțu, 2022) evidențiază faptul că majoritatea personalului universitar român intervievat în cadrul studiului (36 persoane angajate la UBB în total, dintre care 9 în funcții de conducere) consideră implicarea actuală a universității în societate una mai degrabă orientată spre piață, mai precis un „rol de a dezvolta produse și servicii pentru părți interesate din comunitate și să participe în activități ce generează profit”. O implicare socială, de oferire de servicii comunitare a fost menționată de o singură persoană intervievată. Când vine vorba de dezvoltarea de politici publice, implicarea este mai degrabă la nivel individual (cadre didactice care oferă consultanță), decât la nivel de universitate. Iar schimbul de cunoștințe cu mediul economic (companii) este de cele mai multe ori absent, iar când există, este de asemenea vizibil mai degrabă la nivel individual (studenți angajați, cadre didactice drept consultanți). Deși studiul include doar o singură universitate, el oferă o fereastră importantă spre a înțelege felul în care această funcție este exercitată în cadrul uneia dintre universitățile cunoscute românești.

Funcția socială a fost explorată și în cadrul interviurilor desfășurate cu experți în cercetarea noastră, din care a reieșit faptul că legătura universităților cu comunitatea depinde de contextul local. Ele sunt de regulă mai puternice în orașe medii sau chiar mici, unde există o singură universitate și legătura cu comunitatea locală este mai puternică. Această observație a fost asociată de către specialiștii incluși în cercetare și faptului că marea majoritate a viitorilor profesioniști din oraș vor proveni din acea universitate. Dinamica poate fi ușor diferită în orașele mai mari, unde există mai multe universități, oferta este mai mare, iar relațiile sunt de regulă mai puțin strânse.

Finanțarea este de asemenea o problemă din punct de vedere al continuității proiectelor pe termen lung. Acestea sunt deseori finanțate pentru un anumit interval de timp, însă se încheie odată cu finanțarea, diminuând impactul pe care îl pot avea pe termen lung. Nu în ultimul rând, un aspect important în astfel de parteneriate este nevoia de a minimiza orice fel de conflicte de interese care ar putea să apară. Acest fapt a fost sesizat de către experții consultați, care au identificat situații de parteneriate în care aceleași cadre didactice făceau parte atât din structura universitară precum și cea privată (sau puteau avea interese financiare din astfel de parteneriate). Acestea pot pune altfel de probleme legate de etica precum și eficiența acestui tip de parteneriate. Lipsa unor structuri instituționale care să coordoneze inițiativele funcției sociale conduce și la o lipsă de monitorizare, scalare și chiar evaluare a acestui tip de inițiative.

Buna funcționare a sistemului universitar este asigurată numai cu sprijinul continuu al personalului administrativ, fie că acesta se referă la secretariate, la departamente IT sau de resurse umane. În anumite universități sau departamente, resursa umană administrativă este insuficientă, iar cea care există este supraîncărcată. Aceasta se datorează faptului că poate fi dificil să atragi persoane calificate către munca administrativă în universități, întrucât salarizarea este una destul de slabă comparativ cu alte oportunități de angajare similare din mediul privat. În situații în care există un deficit, personalul existent (atât administrativ cât și cel didactic) este nevoit să preia atribuții adiționale. Situația este amplificată de o digitalizare insuficientă a unor procese birocratice ce ar putea fi automatizate măcar parțial (digitalizarea este explorată în mai mare detaliu în secțiunea introductivă a raportului), dar și de un context legislativ în schimbare, ce implică adaptarea la procese și regulamente noi, într-un timp relativ scurt.

În plus, din interviurile cu experți a reieșit faptul că procesele administrative nu sunt mereu înțelese de mediul academic (studenți, dar și cadre didactice), lucru cauzat de o explicație insuficientă a lor, dar uneori și de lipsa de eficientizare a proceselor, care creează un sentiment de frustrare față de ele. Aceasta poate conduce către o respectare incompletă sau întârziată a lor, ceea ce pune presiuni suplimentare pe personalul administrativ, oricum încărcat.

Cu dificultăți similare se confruntă și departamentele de management al calității, create la nivel universitar, cu rolul principal de a sprijinii Comisiile de Evaluarea şi Asigurarea Calităţii (CEAC). Un studiu pe tema managementului calității în sistemul universitar românesc (Runcan și Căldăruș, 2018) a identificat că din cele 48 universități de stat civile analizate în 2017, 37 aveau departamente separate dedicate managementului calității, iar 11 nu aveau. De atunci acest număr este posibil să se fi modificat, însă la momentul scrierii acestui raport, nu au fost identificate studii ce ofereau numere mai recente. În afara problemelor menționate deja în paragrafe anterioare, experții consultați au semnalat și anumite dificultăți în colectarea și centralizarea datelor necesare pentru întocmirea rapoartelor anuale de la fiecare facultate în parte. Acest lucru se datorează faptului că deși baze de date există la nivel de facultăți, ele nu sunt mereu interconectate la nivel de universitate. Dar și faptului că nu mereu personalul responsabil din cadrul facultăților este receptiv cererilor de date, întrucât adesea nu există o persoană responsabilă în mod specific și exclusiv pentru colectarea și transmiterea acestor date, responsabilitatea căzând în schimb pe umerii cadrelor didactice sau a personalului administrativ deja încărcat.