Education for Romania / Învățământ universitar de calitate

Introducere

Învățământul superior are un rol complex dar esențial oricărei societăți: acela de a forma viitori profesioniști și a le oferi calificări de nivel înalt, de a produce cunoaștere și inovație pentru avansarea științei, dar și de a rămâne conectat cu comunitatea locală și a o sprijini. În România, spațiul universitar este unul în continuă schimbare. Această schimbare este cu atât mai vizibilă în contextul curent, în care un nou cadru legal a fost adoptat, adresat specific acestui mediu - Legea 199/2023 a Învățământului Superior, în curs de implementare și reglementare la momentul actual, ce înlocuiește Legea educației naționale 1/2011.

La nivel european, Spațiul European al Învățământului Superior (EHEA, European Higher Education Area) a fost creat ca parte a procesului Bologna și are ca scop susținerea și eficientizarea relațiilor între universitățile europene, un membru al său fiind și România. În 2015 EHEA a formulat o serie de standarde și sugestii (ESG, Standards and Guidelines for Quality Assurance in the European Higher Education Area) pentru asigurarea calității în învățământul universitar. Acesta descrie un proces de asigurare a calității atât intern, cât și extern, ce asigură un program educațional eficient, centrat pe studenți (atât în transmiterea informației, dar și în implicarea lor) și cu un personal didactic calificat și echitabil. ESG face referire și la necesitatea actualizării continue a programelor oferite, atât intern cât și cu agenții externe de asigurare a calității. În plus, agenda Uniunii Europene pentru învățământul superior (publicată în 2017), se concentrează pe patru zone de interes când vine vorba de buna funcționare și dezvoltarea mediului universitar: (1) o curriculă și o ofertă educațională care se află în concordanță cu nevoile și schimbările de pe piața muncii, (2) un învățământ accesibil și inclusiv, (3) un învățământ inovativ și (4) un învățământ unitar, eficient și deschis la cooperare. Prioritățile și standardele europene sunt integrate și în stabilirea standardelor naționale de asigurare a calității învățământului superior, întocmite de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS).

Pe cont propriu însă, standardele nu sunt suficiente pentru a asigura un învățământ universitar de calitate, fiind esențială și voința universităților de a le satisface, de a le menține și chiar de a le dezvolta și extinde. Nevoia de îmbunătățire, dezvoltare și adaptare la noi realități este cu atât mai vizibilă în momente de criză, cum ar fi pandemia de COVID-19, ce a avut efecte semnificative asupra mediului universitar. Pandemia a necesitat adaptarea la o predare total sau parțial online, la o formă de socializare care nu mai era în anumite perioade posibilă în persoană, la o atenție și implicare care era mai greu de asigurat și monitorizat, dar și la utilizarea și învățarea unor noi instrumente digitale pentru a facilita această interacțiune. Ea a evidențiat rolul crucial al digitalizării în mediul universitar, insuficientă în multe cazuri la începutul pandemiei, și în dezvoltare la momentul actual, deși lipsuri continuă să existe.

Acest raport urmărește identificarea principalilor actori activi în mediul universitar în România, precum și a principalelor dificultăți cu care învățământul superior se confruntă în prezent, cu scopul de a propune în final o serie de soluții digitale ce pot răspunde la aceste dificultăți. Problemele sunt grupate în 10 capitole, care abordează dimensiuni multiple ale procesului academic universitar, din perspectiva diverselor tipuri de participanți în cadrul acestui proces (cu precădere cadrele didactice și studenții) și a interacțiunii dintre ei. Raportul își propune să mapeze cele trei roluri pe care universitățile le îndeplinesc în societate (educațional, de cercetare, social), concentrându-se în capitolele ce urmează în special pe funcția de educație și participarea studentului în cadrul acestui mediu: curriculumul universităților, oportunități de practică și mobilități, interacțiunea studenților cu mediul universitar (înțelegerea sa, starea de bine pe parcursul studiilor, nivelul de implicare, continuare cu studii de master sau doctorat), rolul și dificultățile cadrelor didactice, procesul de evaluare, dar și nivelul de accesibilizare și siguranță al acestui mediu. Aceste capitole reunesc 46 probleme relevante pentru procesul academic universitar, ce stau la baza celei de-a doua părți a raportului - 16 propuneri de soluții digitale, menite să sprijine învățământul superior.

Cercetarea care stă la baza raportului pronește de la cadrul legal ce reglementează mediul universitar (cu precădere noua Lege a învățământului superior), urmat de studii, rapoarte și analize efectuate pe această temă, atât la nivel național, cât și european. Pentru a înțelege și realitate de pe teren, acestea au fost completate de interviuri desfășurate cu 25 persoane implicate direct în mediul universitar, reprezentând diverse centre universitare și diverse domenii de studiu.

Această cercetare nu este una exhaustivă și nu abordează în detaliu dificultățile cu care se confruntă fiecare universitate și domeniu de studiu în parte, ci una care a încercat să surprindă provocările cele mai comune cu care mediul universitar se confruntă în îndeplinirea rolului educativ. În plus, raportul a ales să se concentreze cu precădere pe universitățile de stat, în cadrul căreia se regăsește cea mai mare parte a activității academice românești. Raportul și-a propus să mapeze o serie de probleme recurente care există în mediul universitar, care deși relevante, nu pot fi însă generalizate și nu se aplică în mod unitar fiecărui membru al său.

Cadrul legal din România ce definește mediul universitar este dat de către Legea 199/2023 a Învățământului Superior și completat de criteriile de calitate stabilite de către ARACIS, descrise în următoarea parte a acestui raport. Întrucât Legea Învățământului Superior este una nou adoptată, procesul ei exact de implementare și metodologiile necesare se aflau încă în curs de dezvoltare la momentul redactării raportului. Aceasta poate crea o anumită impredictibilitate pentru mediul universitar, care este nevoit să se adapteze și să integreze schimbările pe măsură ce apar - o adaptare care, uneori, nu este mereu lină. În interviurile cu experți din mediul administrativ universitar a fost evidențiat faptul că uneori apar anumite inconsistențe între diferite documente sau acte normative care trebuie implementate simultan, atunci când au diferite surse de proveniență instituțională. Pentru soluționarea unor astfel de situații, de regulă, este semnalată problema Ministerelor relevante, iar acestea decid asupra situației și transmit informația care rămâne valabilă în acel an. În plus, numărul ridicat al actelor apărute într-un interval de timp restrâns poate supraîncărca personalul administrativ din cadrul universităților, o problemă ce va fi explorată în detaliu în următoarea secțiune.

În același timp, experții consultați au evidențiat și ideea că, deși pe hârtie noua Lege 199/2023 a învățământului superior vine cu anumite contribuții care ar putea fi benefice (spre exemplu, un program ce abordează abandonul universitar), în practică, o parte dintre ele sunt puțin vagi sau generale în formulare, deci implementarea lor efectivă rămâne parțial sub semnul întrebării. Această reticență este cauzată și de faptul că în legea anterioară celei curente, Legea educației naționale 1/2011, se regăseau un număr de prevederi pozitive, dintre care o parte nu au fost implementate sau au fost, dar într-un mod superficial sau incomplet. Fiind încă o lege nouă, concluzii mai clare vor putea fi trase doar după trecerea unui timp mai îndelungat de la adoptarea sa, după ce va fi urmărit modul în care se dezvoltă.

În România, instituția care elaborează și monitorizează standardele de calitate în învățământul superior este Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS). Conform Registrului European pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior (EQAR), sistemul de evaluare a calității implementat în România este în concordanță cu standardele stabilite la nivelul Spațiului european al învățământului superior (ESG) când vine vorba de modul de organizare și desfășurare a sistemului.

ARACIS este responsabil pentru acreditarea programelor de studiu, un proces prin care funcționarea acestor programe este aprobată și evaluată în mod recurent pentru a asigura conformarea lor cu standardele de calitate utilizate. Instituția de învățământ sau programul de studiu primește mai întâi o autorizare provizorie de funcționare (admitere, proces educațional), urmată ulterior de o acreditare propriu-zisă (emitere diplome și acte de studii, examene de absolvire) și o evaluare periodică odată la câțiva ani.

Standardele de evaluare a calității pe care se bazează această evaluare sunt împărțite în trei categorii principale, conform Metodologiei din 8 august 2024 de evaluare externă a calității educației în învățământul superior, aprobată în 2024: (1) capacitatea instituțională, (2) eficacitatea educațională și (3) managementul calității. Cea dintâi, capacitatea instituțională, se referă la felul în care este organizată instituția respectivă, de la resursele financiare și materiale disponibile, la personalul de conducere și administrativ. Universitățile operează după un set de obiective strategice clar definite și implementate de o structură organizatorică și de conducere competentă. În plus, universitățile trebuie să furnizeze spațiile necesare pentru desfășurarea activității și sprijinirea persoanelor implicate în sistemul academic (săli de clasă, de cazare, cantine, spații extracurriculare, cabinete medicale), care sunt dotate în mod adecvat și accesibilizate. Universitățile dispun de o resursă umană profesională, de resurse financiare eficient gestionate și împărțite între diferitele activități desfășurate și o infrastructură digitală suficient dezvoltată pentru a sprijinii serviciile oferite în mediul universitar.

A doua categorie de standarde de calitate țin de eficacitatea educațională. Acestea se concentrează pe procesul educațional propriu-zis, din perspectiva interacțiunii studentului cu el - programele de studii, curriculum, predare, învățare, evaluare, cercetare, internaționalizare, dar și sprijinul primit de student pe parcursul studiilor. Standardele din această categorie își propun să asigure un program de studiu echilibrat, racordat la piața muncii și la un set de competențe necesare pentru domeniul de studiu urmat și actualizat permanent, atât din punct de vedere al conținutului cât și al metodelor didactice. Procesul de admitere trebuie să fie unul organizat și nediscriminatoriu, iar studentul trebuie să aibă acces în mod echitabil la diverse resurse și servicii de sprijin în funcție de nevoi, dar și la diverse oportunități (precum mobilități). În ceea ce privește activitatea de cercetare din universitate, aceasta trebuie să fie bazată pe misiunea asumată, cu rezultate vizibile și în sprijinul procesului de învățare al studenților.

A treia categorie de standarde se referă la managementul calității. Acestea țin de metodele interne prin care universitățile monitorizează și asigură calitatea în procesele lor educative și de cercetare, dar și transparența când vine vorba de informații de interes public (programe de studii, diplome, calificări etc.). Parte din aceste metode fac și procedurile de actualizare a programelor de studii, și monitorizarea proceselor ce faca parte din actul academic (predare, cercetare, etc.), dar și a personalului didactic ce desfășoară aceste procese. În plus, universitățile acceptă să fie supuse și unei evaluări externe a calității.

În plus față de standardele generale, o serie de standarde specifice sunt publicate pentru fiecare domeniu de studiu în parte, ce descriu în mai mare detaliu care sunt cerințele ce trebuie satisfăcute de acel domeniu și care sunt indicii de performanță. În total sunt 10 domenii de studii pentru care sunt oferite standarde specifice: (1) Științe exacte și științe ale naturii, (2) Științe umaniste și teologie, (3) Științe juridice, (4) Științe sociale, politice și ale comunicării, (5) Științe administrative, ale educației și psihologice, (6) Știine economice, (7) Arte, arhitectură, urbanism, educație fizică și sport, (8) Științe agricole, silvice și medicină veterinară, (9) Științe inginerești și (10) Științe medicale.

Schimbările digitale atât când vine vorba de noi instrumente cât și când vine vorba de noi modele de consum ale informației sunt important de reflectat și la nivelul universităților, pentru a asigura un proces administrativ și educațional cât mai eficient. Nevoia este cu atât mai evidentă în urma pandemiei de COVID-19, perioadă în care universităților au fost nevoite să desfășoare cursurile exclusiv sau parțial online, însă în multe cazuri s-au confruntat cu anumite dificultăți de adaptare, în special în etapa inițială. Pandemia a accelerat în multe cazuri procesul de digitalizare la nivel universitar, însă este în continuare unul incomplet și, în anumite cazuri, deficitar.

Gradul de folosire al unui număr de platforme digitale a crescut în timpul pandemiei, iar noi platforme au fost adoptate, pentru a facilita organizarea procesului educațional online. Printre cele mai folosite se numără Microsoft Teams, Google Classroom, Google Meet, Zoom, Moodle și altele. În plus, și în cadrul activităților de predare propriu-zise, se remarcă o creștere a utilizării dispozitivelor electronice ca metode alternative de creștere a interactivității în timpul cursului sau seminarului (spre exemplu, platforme de tip Kahoot, de quiz-uri live).

În același timp, din interviurile cu experți a reieșit faptul că uneori accesul la instrumente digital poate fi dificil de asigurat, în situația în care acestea sunt contra cost. În plus, felul în care studenții interacționează cu tehnologia și tipul de instrumente sau metode digitale care îi atrag se pot schimba de la generație la generație - ceea ce necesită și o adaptare continuă a universităților și cadrelor didactice. Uneori însă și resursele materiale necesare pentru această digitalizare (diverse tipuri de echipamente precum calculatoare) sunt insuficiente pentru anumite universități, sau o parte dintre ele sunt învechite și nu corespund dezvoltărilor tehnologice din domeniu.

O problemă o reprezintă și nivelul de aptitudini digitale de bază în continuare redus în România, raportul de țară al României din cadrul programului european Decada Digitală pentru 2023 evidențiând faptul că 28% din populație avea măcar aptitudini de bază (comparativ cu 54% la nivel european), 9% au peste aptitudini de bază (comparativ cu 26% media europeană), și 41% au aptitudini de bază și de creare de conținut (comparativ cu 66% media europeană). Printre aceste procente se regăsesc și cadrele didactice, personalul administrativ și studenții mediului universitar, nivelul uneori insuficient fiind menționat și în strategii de dezvoltare digitală adoptate individual de către universități. În ceea ce privește studenții în mod specific, Studiul privind angajabilitatea absolvenților de învățământ superior din România publicat de UEFISCDI în 2022 evidențiază faptul că pentru fiecare specializare de studiu în parte, procentul de absolvenți ce raportează că dețin cunoștințe de bază IT (precum utilizarea pachetului Microsoft Office) se încadrează între 79% și 91%. Domeniul ce înregistrează cel mai ridicat procent este cel de Științe naturale, matematică și statistică (91%), iar domeniul ce înregistrează cel mai scăzut procent este ce de Sănătate și asistență socială (79%). Când vine vorba de abilități avansate de IT (precum programarea sau operarea unor soft-uri complexe), dincolo de absolvenții de TIC (Tehnologia informației comunicațiilor, care raportează că le au în procent de 75%), toate specializările înregistrează procente de sub 50% (și în majoritatea cazurilor chiar sub 30%).

Poate cea mai importantă categorie de activități a căror digitalizare este necesară în mediul universitar este cea administrativă, de la modul de organizare al unor diverse procese recurente (precum admiterea), la accesul la baze de date și dezvoltarea și organizarea aplicațiilor proprii de gestionare a procesului academic. Din discuțiile cu persoane implicate în mediul universitar, atât cadre didactice cât și personal administrativ, a reieșit însă mai multe dificultăți când vine vorba de această digitalizare, deși progrese au fost totuși făcute în ultimii ani. În primul rând, continuă să existe o serie de procese administrative care sunt insuficient automatizate, spre exemplu anumite raportări anuale care continuă să trebuiască să fie făcute de mână, deși aceleași tipuri de informații sunt cerute în fiecare an.

În al doilea rând, deși universitățile adesea au o serie de aplicații proprii ce au ca scop gestionarea școlarității, ele nu sunt mereu interconectate. În unele cazuri, în special când vine vorba de universități cu un număr mare de facultăți, fiecare facultate are posibilitatea de a alege și adopta propriile sisteme și platforme, iar fiecare platformă sau departament poate să își creeze și gestioneze propriile baze de date. Aceasta poate îngreuna însă gestionarea acestor platforme la nivel universitar, problemă semnalată atât în cazul interviurilor, cât și menționată în cazul unor strategii de digitalizare adoptate la nivel individual, precum Strategia de transformare digitală a UBB.

Dificultățile când vine vorba de digitalizarea mediului universitar sunt amplificate și de o resursă umană specializată limitată, departamentele de IT din cadrul universităților fiind subdimensionate, și cu un personal adesea supraîncărcat. În plus, în anumite cazuri, o parte dintre membrii acestui departament nu au în totalitate pregătirea necesară pentru îndeplinirea cea mai eficientă a atribuțiilor avute. Situația se datorează în mare parte competiției cu mediul privat când vine vorba de atragerea specialiștilor IT, în condițiile în care salariile primite în cadrul universităților este mai mic decât ce ar putea obține o persoană cu competențe ridicate în mediul privat. Resursa umană insuficientă însă îngreunează și mai tare gestionarea, menținerea și îmbunătățirea platformelor folosite.

La nivel național, există totuși o serie de inițiative adoptate pentru a sprijini sau încuraja digitalizarea în mediul universitar. La finalul anului 2020, o Strategie privind digitalizarea educației în România a fost pusă în consultare la nivel național, ce adresează și mediul universitar. Strategia oferea obiective, recomandări și măsuri ce adresau un număr de elemente relevante pentru digitalizare, de la competențele digitale la infrastructura digitală și conectivitatea. Strategia nu a ajuns niciodată să fie implementată propriu-zis, fiind în schimb integrată în cadrul proiectului România Educată, deși într-un format mult mai redus și mai puțin specific. Pe lângă strategii și recomandări, o măsură mai directă de sprijin o reprezintă granturile dedicate digitalizării universităților, ce fac parte din Componenta 15 (Educație) a Planului Național de Redresare și Reziliență. Conform Ghidului solicitantului aferent acestor granturi, ele pot fi folosite pentru dezvoltarea infrastructurii digitale a universităților (laboratoare, biblioteci digitale, echipamente, metode de predare digitale), pentru pregătirii ce au ca scop dezvoltarea aptitudinilor digitale, precrum și eficientizarea procesului educațional online. Valoarea maximă a sumelor ce pot fi cerute prin aceste granturi este calculată prin însumarea unei sume de bază (2 milioane de Euro), cu o a doua sumă determinată în funcție de numărul de studenți (200 euro per fiecare student). În 2022 a fost publicată lista finală a universităților ce vor beneficia de aceste granturi, în număr de 61, cea mai ridicată sumă fiind obținută de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și anume 13 milioane de euro.