Care for Romania / Incluziune pentru persoanele LGBTQIA+

Probleme generale

În majoritatea țărilor din Uniunea Europeană se pot oficia căsătorii sau încheia parteneriate civile între persoane de același sex. Căsătoria cuplurilor de același sex a fost legalizată în Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia. Parteneriatul civil a fost legalizat în Austria, Croația, Cipru, Cehia, Estonia, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Olanda și Slovenia. În schimb, Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia și Slovacia au definit căsătoria în constituție ca fiind posibilă doar între o femeie și un bărbat.

Similar celorlalte țări din Europa Centrală și de Est care au interzis prin constituție căsătoriile între persoane de același sex, în România a avut loc un referendum în 2018 pentru a înscrie această condiție în Constituție, dar referendumul a fost invalidat din lipsă de cvorum. Această condiție este înscrisă oricum în Codul Civil care stipulează din 2009 că este posibilă doar căsătoria între femei și bărbați.

Imposibilitatea de a-și oficializa relațiile pune multe cupluri în situații dezavantajoase față de celelalte familii. Acestea nu pot lua credite împreună, nu se pot moșteni, nu pot adopta copii, nu beneficiază de protecție socială de pe urma partenerilor ca un cuplu heterosexual. Există o mare presiune de la nivel european pentru recunoașterea parteneriatului civil și au fost depuse numeroase inițiative legislative și în România, dar până acum toate au fost respinse de Parlament. România nu recunoaște nici căsătoriile sau parteneriatele încheiate în alte țări ale Uniunii Europene și din această cauză Codul Civil din România este în conflict cu dreptul Uniunii. Ca să ilustrăm, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a hotărât în 2018 că statul român încalcă dreptul european de liberă mișcare atunci când nu permite partenerilor legali ai unor cetățeni români să aibă reședința în România. Chiar și Curtea Constituțională a României (CCR) a confirmat decizia CJUE în același an, stabilind că România ar trebui să recunoască parteneriatele încheiate în altă țară UE în ceea ce privește libera circulație. Cu toate acestea, timp de trei ani ambele decizii au fost ignorate de puterea executivă, legislativă și judecătorească din România. Ca urmare, în 2021, 21 de cupluri de același sex din România, susținute de organizația ACCEPT au dat România în judecată la CEDO pentru lipsa unei legislații pentru parteneriatul civil.

În ceea ce privește dreptul de reprezentare a partenerului în contexte medicale, o lege mai nou introdusă, Legea nr. 150/2019 pentru completarea art. 1 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, face acest lucru posibil pentru partenerii de același sex, cât și pentru alte categorii de relații personale. Legea furnizează un mecanism prin care partenerul de același sex poate obține drepturi de vizită în spital și de luare a deciziilor dacă este desemnat ca reprezentant legal în fața unui notar public.

Există multe stereotipuri legate de persoanele LGBTQ+. Conform unuia dintre ele, a fi gay sau trans este un fenomen vestic, iar membrii acestei comunități locuiesc în orașe unde sunt tolerate aceste manifestări libertine. Este adevărat că multe persoane LGBTQ+ migrează la oraș pentru a găsi cercuri mai tolerante, unde beneficiază de suport din partea ONG-urilor și a comunităților deja formate și în care iși pot trăi identitatea în mod asumat.

Dar foarte multe persoane nu au ajuns încă să facă parte din aceste bule, iar izolarea este extrem de mare pentru un grup invizibil de persoane aflate în categorii socio-economice și demografice dezavantajate. Dacă vorbim de incluziunea persoanelor LGBTQ+ o atenție specială trebuie îndreptată spre cele care se afla la intersecția mai multor grupuri vulnerabile, pentru care statutul LGBTQ+ este un factor în plus la unul sau mai multe aspecte ale identității care-i marginalizează, aspecte precum cele de mai jos dar nu numai:

Etnie: minoritățile etnice, în special romii LGBTQ+ sunt dezavantajați ca membri ai unui grup puternic stigmatizat și discriminat în România. Statutul LGBTQ+ îi marginalizează de cele mai multe ori și în interiorul propriei comunități.

Dizabilitate: deși numeroase, persoanele cu dizabilități sunt în general invizibile la noi în țară din cauză că statul nu le-a asigurat infrastructura și sprijinul necesare ca să participe în mod egal la viața publică. Această lipsă de participare face ca accesul la informații, la alți membri ai comunității și întâlnirea unui partener să fie în mod special dificile pentru aceștia.

Vârsta: cei care au trăit în comunism când homosexualitatea era incriminată în România nu au putut fi deschiși în legătură cu acest subiect și nu sunt nici azi. ONG-urile precizează că persoanele peste 40 de ani nu vin la evenimente și sunt un grup la care este greu de ajuns. Ne imaginăm un grad mai mare de izolare în randul persoanelor vârstnice și o resemnare că se mai poate schimba ceva pentru ei.

Zona geografică: persoanele LGBTQ+ care trăiesc în zona rurală se confruntă cu mai multe prejudecăți, într-un mediu unde predomină o mentalitate conservatoare, influențată de religie, tradiție și cutume. Pentru ei este mai greu să-și înțeleagă și asume identitatea și să fie acceptați de ceilalți. Multe persoane LGBTQ+ din zona rurală sau orașe mici migrează spre orașe mai mari în căutarea unui mediu mai tolerant.

Statut HIV: deși suferă de o afecțiune cronică tratabilă care nu le mai afectează speranța de viață sub tratamentul corect, persoanele LGBTQ+ infectate cu HIV se lovesc de un nivel foarte mare de stigmă. Precizăm că, dintre toate grupurile care formează comunitatea LGBTQ+, persoanele trans se confruntă cu o provocare cu totul aparte. În timp ce orientarea sexuală este un aspect privat care poate fi ascuns față de cei care nu inspiră siguranță, persoanele trans sunt de mult ori expuse judecății celorlalți de fiecare dată când ies în public. Identitatea trans intersectată cu alți factori ca cei de mai sus pun aceste persoane într-o situație deosebit de precară.

În urma Eurobarometrului 493, sondajul realizat la nivelul întregii Uniuni Europene în 2019, a reieșit că 64% din respondenții europeni s-ar simți confortabil cu o persoana LGBT în funcții politice și 55% s-ar simți confortabil dacă copilul lor ar fi într-o relație cu o persoană de același sex. Spre deosebire de această medie europeană în România doar 26% dintre români s-ar simți confortabil cu persoane homosexuale în funcții publice și doar 21% s-ar simți confortabil dacă copilul lor ar fi într-o relație cu o persoană de același sex.

Conform sondajelor realizate de FRA (European Agency for Fundamental Rights) pentru statele membre UE, în România 84% dintre persoanele LGBTQ+ evită des sau întotdeauna să se țină de mână pe stradă și doar 25% sunt deschise des sau întotdeauna în legătură cu orientarea sau identitatea lor sexuală (media UE este de 47%). Și studiile realizate pe plan intern confirmă această lipsă de acceptare. CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) raportează că 70% nu ar avea încredere în persoanele LGBTQ+, 59% nu ar accepta ca acestea să le fie rude, 37% colegi de muncă și 17% nu ar fi de acord ca acestea să locuiască în România.

Motivele cel mai des invocate sunt că nu e ceva “natural”, că homosexualitatea sau a fi trans sunt boli, sau că reprezintă comportamente promiscue și deviante, o libertate scăpată de sub control. Alții se declară mai “toleranți”, acceptând că ”fiecare poate face ce vrea la el acasă”, cât timp nu se expune, nu dă niște modele greșite tinerilor și nu cere recunoașterea legală a drepturilor. În această logică acordarea unor drepturi egale ar constitui încălcarea drepturilor majorității, privarea celor din urmă de normalitate. Părerea Mihaelei Rădulescu, care a fost și amendată de CNCD, o persoană publică și fostă prezentatoare TV, pe blogul ei ilustrează poziția multor români:

„Cred că o atitudine normală ar fi să nu-i deranjăm cu nimic pe cei care aleg să fie gay, adică homosexuali, dar nici ei pe noi, vizual vorbind. Adică, dacă ei și-ar face treaba între patru pereți, fără să mai și afișeze, sfidător, o «iubire» pensată, rujată, efeminată și de neînțeles între doi purtători de penis. Tot normal mi s-ar părea ca drepturile unei minorități să fie respectate în egală măsură cu drepturile unei majorități. “

Alegerile parlamentare din decembrie 2020 au marcat intrarea în Parlament a unui nou partid de extremă dreapta, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), animat de valori foarte conservatoare. Acesta susține familiile compuse exclusiv din femei și bărbați, refuză să accepte alte orientări sexuale sau identități de gen care sunt, din punctul lor de vedere, rezultatul unei ideologii impuse de țările vestice. Conform manifestului partidului:

„Doctrina A.U.R. consideră că ideologia de gen este o aberație teoretică care descinde din oficina actuală a activiștilor neomarxiști. Așa cum un organism nu se poate păstra în viață decît dacă își conservă sănătatea celulelor, tot astfel o națiune nu are șanse de supraviețuire decît dacă își cultivă tiparul clasic al familiei obișnuite. Căsătoria nu poate avea drept formulă primordială decît perechea alcătuită dintr-un bărbat și o femeie.”

Poziția AUR justifică și intensifică intoleranța față de persoanele LGBTQ+, în special în rândul părții din populație care este mai religioasă și conservatoare. Acest partid are legături strânse cu Coaliția pentru Familie, o asociație formată din aproximativ 30 de organizații neguvernamentale care promovează familia tradițională și alte valori conservatoare cum ar fi interzicerea avortului, nerecunoașterea altor orientări sexuale sau identității de gen, descurajarea concubinajului și încurajarea căsătoriilor. În 2016 Coaliția a strâns trei milioane de semnături pentru organizarea unui referendum pentru a modifica definiția familiei în Constituție, astfel încât termenul soți să fie înlocuit cu femeie și bărbat (Referendumul a avut loc în octombrie 2018 și nu a atins cvorumul de 30%).

Unul dintre activiștii din comunitate remarcă faptul că în ultimii ani, în urma afirmării tot mai puternice a acestui curent conservator, politicienii aliați ai comunității par să fi făcut un pas în spate, sunt mai puțin vizibili:

“Ce ar mai fi de observat la contextul post 2018, pe partea legislativă este ca avem un parlament mai puțin progresist. Avem mai mulți conservatori în toate partidele, avem un partid de extremă dreapta, ceea ce scade șansele eforturilor de lobby. Avem proiecte legislative care stagnează și cu mici șanse de a fi votate. Există proiecte de legi homofobe și transfobe pornite și de grupuri de parlamentari neoprotestanți sau conservatori sau inițiative cetățenești.“

Într-adevăr, deși o lege votată de Parlament care ar fi interzis discuția despre identitatea de gen în școli a fost declarată neconstituțională, îngrădirea discursului public pe subiecte LGBTQ+ se bucură de inițiative recurente în parlament. Recent, o propunere legislativă înaintată de UDMR care restricționează o abordare pozitivă a temelor LGBTQ+ în spațiul public, după modelul Ungariei, a trecut de Senat și așteaptă o decizie în Camera Deputaților.

Parlamentarii români preferă să încalce dreptul european decât să voteze parteneriatul civil sau să recunoască cuplurile oficiate în alte țări ale Uniunii. Prejudecățile dar și lipsa de înțelegere față de identitatea trans la cel mai înalt nivel sunt ilustrate prin faptul că în iunie 2020 Senatul a adoptat o lege care interzice orice referire la identitatea de gen în educația formală. Departe de a fi apărați împotriva discriminării, prin această lege se consideră ilegitimă existența acestui grup. Deși legea a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, ea a legitimat multă intoleranță împotriva persoanelor trans.

Orientarea sexuală a fost deseori folosită ca armă politică în luptele electorale. De exemplu, în august 2020, în timpul alegerilor pentru primarul Bucureștiului, Cozmin Gușă, candidat la funcție din partea Partidului Social Democrat, a încercat să-și discrediteze adversarul politic, Nicușor Dan, susținând că este homosexual. Cu o altă ocazie, Gușă a declarat că

„persoanele cu orientare homo sau bisexuală nu ar fi corespunzătoare în posturi de conducere politico-administrativă”.

Homofobia, transfobia sau atitudinile heterosexiste sunt larg prezente și la nivel de administrație publică. Există numeroase exemple de refuzuri de cooperare cu această comunitate în ce privește aprobarea conferințelor, evenimentelor, a marșurilor sau a-i pune la dispoziție resurse sau spații. Dacă la primul eveniment Pride din București, în 2005, a fost necesară intervenția președintelui Traian Băsescu pentru ca acesta să aibă loc, în 2021 primarul Iașiului, Mihai Chirica, a refuzat să semneze aprobarea organizării paradei care fusese deja aprobată de Consiliul Local, pe motiv că se suprapune cu un pelerinaj religios și trebuie să țină cont de mesajele miilor de ieșeni care “nu sunt de acord cu mișcarea LGBT”. Acest gest al primarului a încălcat în mod discriminatoriu dreptul comunității la liberă asociere, motiv pentru care asociația Rise Out împreună cu ACCEPT l-au dat în judecată pentru abuz în serviciu.

În alte cazuri, instituțiile publice au refuzat găzduirea unor evenimente care abordau aceste teme justificând motive explicit discriminatorii, cum a fost cazul Casei de Cultură din Vrancea care a retras spațiul pentru un eveniment al Consiliului Elevilor pe motiv că era invitat un bărbat trans (Patrick Brăila). Chiar și când sunt aprobate, marșurile sunt de multe ori avizate pentru un număr restrâns de participanți sau în zone nefrecventate ale orașului. Restricțiile impuse ca măsuri împotriva răspândirii virusului SARS Cov-2, în timpul pandemiei, au evidențiat dublul standard pe care autoritățile îl practică atunci când este vorba de evenimente religioase. În aceste cazuri, se ignoră adesea limitele de participare care se aplică altor evenimente și alte măsuri de siguranță cu privire la răspândirea virusului.

Frica de a fi respinse, discriminate sau de a rata oportunități profesionale le face pe persoanele LGBTQ+ din România să nu fie deschise cu privire la acest aspect al vieții lor. Ultimul sondaj al Agenției pentru Drepturi Fundamentale (FRA) arată că doar puțin peste 30% dintre persoanele din România sunt deschise des sau întotdeauna cu privire la orientarea sexuală. Această lipsă de deschidere se reflectă și la nivelul de reprezentare publică. Nu există niciun un politician sau altă persoană cunoscută la scară largă care să facă parte în mod asumat din vreunul dintre grupurile LGBTQ+.

Dar lipsa de reprezentare se simte și la nivelul interacțiunilor de zi cu zi. O cercetare a asociației ACCEPT arată că doar aproximativ 20% dintre români cunosc pe cineva LGBTQ+. În condițiile în care se presupune că cel puțin între 5% și 10% din orice populație e LGBTQ+, lipsa de deschidere creează falsa impresie că aceste persoane sunt foarte puține, întărind ideea de fenomen străin și descurajându-i pe mulți să se deschidă.

Lipsa de deschidere și implicit de reprezentare este o oportunitate pierdută în ceea ce privește gradul de acceptare, deoarece se consideră că a cunoaște o persoană din comunitate este un mod eficient prin care oamenii își schimbă atitudinile pe această temă. În SUA, din anii 1970 până în 2016 când s-a legalizat căsătoria între persoanele de același sex la nivel federal, gradul de acceptare pe acest subiect a crescut de 5 ori, ajungând la peste 80%. În acest context, se presupune că numărul mare de persoane care s-au deschis în legătură cu orientarea lor și faptul că a devenit tot mai comun ca toată lumea să cunoască pe cineva LGBTQ+ a avut o influență semnificativă.

Studiile actuale mai indică faptul că oficializarea relațiilor de același sex (parteneriate civile, dar mai ales căsătoria) este, dincolo de un indicator al atitudinilor publice pe subiect, un factor care influențează pozitiv gradul de acceptare, conferind pe lângă o legitimitate legală și una socială acestor cupluri. Din păcate, reversul acestei situații este că interzicerea căsătoriilor pentru cuplurile de același sex pare să influențeze în mod negativ toleranța populației față de acest grup.

Este totuși încurajator că un număr mare de vedete (artiști și influenceri) au fost implicate în campanii de susținere a comunității LGBTQ+. Exemple de campanii cu impact sunt “Iubirea nu se votează” organizată de asociația MozaiQ cu ocazia referendumului. Alt proiect recent de creștere a vizibilității care a ajuns la mulți tineri este campania de coming out organizată de ACCEPT “Come out with me”.

Un fenomen greu de cuantificat, dar care presupunem că este destul de răspândit este migrația persoanelor LGBTQ+ în două valuri: de la sate și orașe mici spre cele câteva orașe mai mari sau București, sau părăsirea definitivă a țării. Frica de fi deschiși în legătură cu statutul LGBTQ+, lipsa de acceptare atunci când se deschid, dificultăți în a-și găsi un partener le face pe multe persoane din zona rurală sau din orașe mici să migreze spre orașe mai mari unde pot găsi cercuri mai tolerante și un sistem de suport, chiar dacă această acceptare se rezumă de multe ori la niște bule sociale. Mai departe, nevoia de a avea relația recunoscută de stat, dar și dorința de a duce o viață liniștită, legitimă în ochii societății, fără nevoia de a se justifica, sunt o parte din motivele care îi fac pe românii LGBTQ+ să părăsească mai departe țara, de cele mai multe ori spre țări vestice, unde pot forma o familie cu partenerul și unde statutul LGBTQ+ face parte din normalitate. Nu se știe câți români părăsesc țara din acest motiv și nici ce procent din persoanele LGBTQ+ fac asta, dar din interviurile derulate în comunitate, fenomenul nu este neglijabil.

Un raport al Open for Business, o coaliție globala de companii care susțin practicile incluzive, tratează implicațiile economice ale neincluziunii persoanelor LGBTQ+ în Europa Centrală și de Est și evaluează în particular și cazul României. Raportul menționează migrația persoanelor LGBTQ+ ca un cost important de oportunitate pentru economia țării, pe lângă faptul că România este evitată ca reședință de către persoane LGBTQ+ din alte țări, dar și de unele firme internaționale.

Cu toate că prin prin OG 137/2000 discriminarea pe bază de orientare sexuală este interzisă, protecția persoanelor LGBTQ+ a fost acoperită mai mult la nivel formal, fiind una dintre condițiile pentru intrarea României în UE. Această protecție nu a fost confirmată printr-o preocupare reală pentru acest grup la nivelul instituțiilor statului. În timp ce altor grupuri le este recunoscut statutul de grup vulnerabil (romi, persoane cu dizabilități, femei), de obicei prin crearea unei instituții dedicate în subordinea Guvernului, grupul LGBTQ+ nu doar că nu are o structură dedicată în administrație, dar incluziunea LGBTQ+ nu este inclusă pe agenda niciunui minister. Prin urmare, nici nu există planuri de acțiune naționale sau politici care să abordeze situația persoanelor LGBTQ+ și discriminarea acestora. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este cel care sancționează puținele sesizări formulate și care este un partener de dialog pentru ONG-uri.

Totodată, nu se colectează date despre persoanele LGBTQ+, aceasta fiind o condiție esențială pentru a fundamenta orice propunere de politici publice. Majoritatea studiilor pe această temă sunt realizate tot de ONG-uri. Printre singurele statistici care urmăresc grupul persoanelor de altă orientare sexuală făcute de o instituție a statului sunt rapoartele CNCD, unde sunt contorizate sesizările pentru discriminare pe bază de orientare sexuală. Deși există mecanismul raportării la CNCD, numărul mic de raportari în contextul în care procentul de români cu atitudini homofobe este mult peste media europeană indică cel mai probabil atât lipsa de încredere în instituțiile statului cât și faptul că persoanele LGBTQ+ nu-și cunosc drepturile dar nici mecanismele de raportare.

Pe lângă lipsa unei strategii naționale, există probleme specifice legate de lipsa de incluziune și discriminare în fiecare sector (sănătate, educație, justiție, acces la bunuri și servicii și piața muncii), unde ar fi binevenite strategii sectoriale dar, și mai specific, politici la nivel de instituții. Problemele și nevoile persoanelor LGBTQ+ nu sunt adresate în formarea medicilor sau a asistenților sociali, a profesorilor, a personalului din justiție și din alte instituții publice. Conform activiștilor, la nivel național, regional sau local, autoritățile nu au încă nici o relație constructivă concretă cu comunitatea. Toate nevoile acestor grupuri vulnerabile cad pe umerii puținelor ONG-uri dedicate din București și câteva orașe mai mari.

Persoane LGBTQ+ au existat dintotdeauna în România, dar istoria lor e puțin consemnată. Pentru că relațiile homosexuale au constituit fapt penal până în 2001, persoanele cu altă orientare sexuală decât cea heterosexuală au fost forțate să se ascundă cu totul ca să nu-și piardă libertatea. Deși existau comunități chiar și în comunism și chiar locuri speciale de întâlnire, acestea erau ferite de ochiul public și așadar, pentru aproape toți românii, este ca și cum această comunitate nu ar fi existat. Există câteva inițiative de recuperare a acestei istorii, dintre care amintim proiectul Homoistorii al lui Florin Buhuceanu, antologia de povestiri “Un spațiu doar al nostru” adunată de Luca Istodor, proiecte ca Luna Istoriei LGBTQIA+, Arhiva Queer a lui Adrian Păun Newell, Triumf Amiria. Muzeul Culturii Queer, un proiect MozaiQ.

O consecință a acestei reprimări este că persoanele care au prins acele vremuri nu trăiesc deschis nici azi. Prin urmare persoanele LGBTQ+ mai tinere care doresc să-și construiască o viață alături de un partener nu au repere, modele, nu știu ce înseamnă o relație non-heterosexuală pe termen lung. Un cuplu intervievat, care a plecat din România în Franța, au relatat că acolo au văzut cum se poate îmbătrâni într-o relație gay și au primit sfaturi deschise de la cupluri mai în vârstă. În plus, găsesc aceste teme discutate în media, în spațiul public, la fel cum sunt cele care vizează cuplurile heterosexuale.

Pe lângă lipsa unor cupluri mai în vârstă, în afara orașelor mai mari nu sunt reprezentate nici cuplurile tinere. În timp ce există o evidentă lipsă de reprezentare în manifestările culturale, în artă, literatură, filme, persoanele din comunitate au nevoie să fie expuse la povești în care să se regăsească.

Deși își revendică o literă distinctă în acronimul LGBTQ+, persoanele bisexuale au un statut oarecum marginal în comunitate. Chiar dacă preferința sexuală pentru ambele sexe este o posibilitate reală, orientarea bisexuală este pusă la îndoială de cei cu atitudini heteronormative cât și de membrii comunității. Există două tipuri principale de preconcepții legate de acest grup: de pe partea heteronormativă se presupune că e vorba doar de o curiozitate excesivă sau că aceste persoane sunt pur și simplu mai promiscue. Pe de altă parte, în cadrul celorlalte grupuri ale comunității LGBTQ+, de multe ori așteptarea este ca faza de bisexualitate să fie doar un pas intermediar spre recunoașterea atracției unice pentru același sex. Ca să-și facă viața mai ușoară, multe persoane bisexuale nu sunt deschise în legătură cu orientarea lor și aleg un partener de sex opus. Totuși, problemele emoționale cu care acestea se confruntă au un specific aparte și studiile internaționale arată că incidența depresiei în acest grup, chiar și raportată la comunitatea LGBTQ+, este foarte mare.