Environment for Romania / Protecția biodiversității

Problemele de guvernanță în România au un efect negativ puternic asupra pierderii biodiversității

Datele sunt vitale pentru a fundamenta strategii și politici publice în domeniul biodiversității. Acestea permit o înțelegere cuprinzătoare a stării actuale a speciilor, habitatelor și a factorilor care influențează evoluția acestora. Datele sunt totodată esențiale și pentru evaluarea eficacității politicilor și strategiilor anterioare.

O imagine de ansamblu a situației biodiversității la nivel European se poate obține prin consultarea Sistemului European pentru Informații de Biodiversitate (Biodiversity Information System for Europe), o platformă care agregă date din acest domeniu. Platforma are capitole dedicate fiecărei țări în parte, obținute din obligațiile de raportare către Comisie ale fiecărui stat. România contribuie și ea cu astfel de date la acest sistem. Despre habitatele și speciile din ariile Natura 2000 se pot vizualiza informații dezagregate prin instrumentul Uniunii Europene, Natura 2000 Viewer. Și în acest sistem România contribuie cu date raportate pentru ariile Natura 2000 din țara noastră. Cu toate acestea, nu există un instrument național, ușor accesibil, cu indicatori agregați și date dezagregate despre starea speciilor și habitatelor și distribuția lor geografică în România.

În același timp, protecția biodiversității nu se poate aborda în mod eficient doar la nivel național. Ecosistemele nu se opresc la frontierele naționale, ele sunt interconectate și interdependente. Este important ca datele colectate național să fie cunoscute și în afara granițelor țării. Multe specii de plante și animale migrează sau se deplasează între diferite țări, iar încălzirea globală provoacă perturbații într-un mod transfrontalier. Global Biodiversity Information Facility (GBIF), este o organizație internațională al cărui scopul principal este să facă datele și informațiile despre biodiversitate accesibile și utilizabile în întreaga lume. GBIF promovează standardele comune pentru colectarea și gestionarea datelor despre biodiversitate și un număr tot mai mare de țări își transformă portalul național de biodiversitate în nod GBIF, conectandu-l la această bază de date globală. România nu are încă un nod GBIF.

Complementar cu informațiile geografice despre specii și habitate este foarte necesar ca cetățenii să aibă acces la informații legate de limitele ariilor protejate, planurile de management din aceste arii și restricțiile din fiecare zonă. Deținerea de proprietăți în arii protejate implică restricții și posibil și niște instrumente financiare de compensare pentru acele restricții. Dar mulți cetățeni nu știu dacă proprietățile lor se află în arii protejate și nu pot vizualiza limitele ariilor protejate. În același timp este necesar să se poată vizualiza un istoric al modificărilor limitelor acestora ca să se poată analiza posibile abuzuri din trecut sau alte informații cu caracter dinamic. În momentul redactării acestui raport (august 2024) datele GIS despre zonare sau distribuția speciilor sunt publicate pe site-ul Ministerului Mediului în fișiere descărcabile. Însă deschiderea și citirea acestora necesită software specializat. Date despre zonarea ariilor protejate se mai găsesc, neintuitiv pentru cetățeni, și în aplicația Inspectorul Pădurilor, aplicație dedicată raportării transporturilor ilegale de lemn.

O problema majoră în UE, cât și în România este legată de lipsa de aliniere a sectoarelor guvernamentale (cu precădere cel agricol și energetic) cu obiectivele de mediu la nivel național sau internațional. Un raport WWF (WWF, 2024) arată că statele membre UE direcționează anual între 34 și 48 de miliarde de euro din subvențiile europene (aproximativ 60% din sumele dedicate Politicii Agricole Comune) către activități care dăunează naturii.

Această lipsă de aliniere are cele mai nocive efecte prin instrumentul subvențiilor de la Uniunea Europeană (UE) care, prin stimularea productivității și a exploatării resurselor, au contribuit la pierderi majore de biodiversitate. În agricultură, s-a subvenționat convertirea unor zone naturale bogate în terenuri agricole fără să se țină cont de impactul asupra mediului. Totodată, agricultorii primesc fonduri pentru a se asigura viabilitatea activității lor în fața instabilității condițiilor de mediu sau ale pieței fără a li se impune în schimbul acestui ajutor adoptarea unor practici agricole mai durabile, cum ar fi limitarea utilizării în exces a pesticidelor și a îngrășămintelor chimice.

Un alt exemplu de politică agricolă cu efecte nefaste și complexe a fost cea începută în timpul regimului comunist. În acea perioadă România a pierdut 80% din lunca Dunării și 35% din Delta Dunării din cauza proceselor de desecare care au transformat aceste zone în terenuri agricole. Odată cu aderarea la UE, distribuirea de subvenții agricole pentru proprietari în aceste zone a însemnat continuarea acestei politici. Înainte de convertirea terenurilor pentru agricultură, luncile inundabile ale Dunării erau o protecție naturală și eficientă în fața inundațiilor, iar zonele umede care se creau funcționau ca ferme piscicole. După ce s-a practicat pe o mare parte din aceste terenuri agricultura intensivă, aceste terenuri au acum solurile degradate, secetoase și trec printr-un proces de deșertificare (pentru orientare zona între localitățile Calafat și Dabuleni, supranumită “Sahara Olteniei”).

Mai mult, distrugerea luncilor inundabile a privat comunitățile de lângă Delta Dunării de fermele piscicole tradiționale, iar prin îndiguirea Dunării s-a restrâns habitatul de reproducere al multor pești. Această distrugere a contribuit, alături de fragmentarea fluxului prin barajul de la Porțile de Fier, la scăderea dramatică a varietății și a numarului de pești.

Planul Național Strategic (PNS) al României transpune și adaptează Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene și reprezintă decizia României în ce privește alocarea fondurilor europene pentru agricultură și dezvoltare rurală. Sumele alocate prin Planul Național Strategic (în valoare totală de 15,9 miliarde de euro în 2024) sunt un element decisiv de influențare a practicilor din sectorul agricol, prin intermediul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească fermierii pentru accesarea subvențiilor. În același timp, aceste sume sunt și o sursă foarte importantă de finanțare pentru comunitățile rurale, fiind singura alocare europeană pentru îndeplinirea obiectivelor de climă și mediu asumate în cadrul Uniunii Europene de fiecare Stat Membru. Conform unor ONG-uri ca WWF, Planul Național Strategic propus de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) nu este fructificat decât în mică măsură pentru plata compensațiilor proprietarilor de păduri, care nu au voie să-și valorifice resursele din arii protejate.

O altă problemă legată de neconcordanța din politica agricola este legată de pajiștile care, în ultimele decenii, prin reducerea pășunatului, au fost reîmpădurite natural. Conform WWF, este vorba de 500.000 de hectare de păduri, care reprezintă 7% din totalul suprafețelor împădurite ale României. Dar acestea nu figureaza legal ca păduri și pot fi tăiate oricând, iar Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene a oferit subvenții celor care le taie și le valorifică agricol. În același timp, România a promis că va crește suprafața împădurită a țării, dar împădurirea de suprafețe noi este costisitoare. ONG-urile de mediu printre care WWF, susțin că plățile compensatorii pentru menținerea și gestionarea durabilă a vegetației forestiere de pe pajiștile neîntreținute și reîmpădurite natural ar fi un mijloc foarte eficient de a crește suprafața pădurilor. În timp ce aceste păduri pot fi tăiate oricând, Planul Național Strategic ar fi fost o ocazie bună de a cere aceste compensații și de a îi ajuta pe proprietarii lor să le mențină ca păduri.

În ceea ce privește sectorul energetic, în contextul discuțiilor despre reducerea emisiilor de carbon dar și a celor despre siguranța energetică, microhidrocentralele pe râuri au fost văzute ca o soluție pentru ambele probleme și au fost încurajate prin politici publice la nivel național și european. Însă aceste sisteme dezvoltate pe râuri sunt extrem de nocive pentru migrația peștilor, pentru că fragmentează habitatul acestora. România a beneficiat de finanțări europene pentru aceste măsuri, rezultând în construirea de microhidrocentrale pe râuri, inclusiv în zone protejate (a se vedea hidrocentralele Jiu sau Răstolița). Conform ultimelor estimări, în prezent existând mai mult de 500 de microhidrocentrale (Nistorescu et al., 2016), subiect pe care îl vom relua mai pe larg într-o secțiune ulterioară a acestui raport dedicat fragmentării habitatelor. Acesta este un exemplu în care energia regenerabilă nu este neapărat verde, în sensul de a fi prietenoasă cu mediul, dar și un exemplu al lipsei de integrare la nivel sectorial, în acest caz între politicile de mediu și cele energetice, măsurile dintr-un domeniu ajungând să dăuneze celuilalt.

Ariile protejate în România sunt definite și clasificate conform prevederilor Ordonanței de Urgență nr. 57/2007. Astfel, potrivit acestui act normativ, aria naturală protejată este definită ca fiind zona terestră și/sau marină în care există specii și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare. În prezent 24% din suprafața României este marcată ca arie protejată.

Ariile naturale protejate pot fi clasificate ca arii de interes național, de interes comunitar (situri Natura 2000) sau de interes internațional (de exemplu: situri UNESCO sau Rezervația Biosfera Delta Dunării) sau județean. Detaliile acestora pot fi consultate în tabelul de mai jos.

La nivel național, administrarea ariilor protejate îi revine Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). Aceasta are o structură teritorială la nivelul fiecărui județ. Însă nu toate ariile protejate sunt administrate direct de ANANP. Pentru o parte din ariile protejate, cum ar fi parcurile naționale și cele naturale, au fost create structuri speciale (dedicate) de administrație subordonate Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva. În alte câteva cazuri ariile protejate sunt administrate de consiliile județene sau primării. În ceea ce privește parcurile naționale, toate cele 22 de parcuri sunt administrate de Romsilva (a se vedea mai jos ca studiu de caz clasificarea ariilor protejate din România).

Un alt caz aparte îl reprezintă Delta Dunării care nu este administrată de ANANP, ci de Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării, aflată în subordinea directă a Ministerului Mediului.

Ariile naturale protejate se gestionează în baza unor planuri de management, documente care se elaborează după realizarea studiilor de fundamentare și se aprobă prin ordin de către Ministrul Mediului. Planurile de management au un rol cheie deoarece analizează situația locală, definesc activitatea de conservare şi reglementează activitățile care se pot desfășura pe teritoriul ariilor naturale protejate. Avizele care se cer pentru orice activitate din parc sunt condiționate de aceste planuri.

Administrarea ariilor protejate la nivel central este o abordare relativă nouă pentru România. Până în 2018, o parte din ariile naturale au fost administrate de custozi, entități juridice sau private, cărora le era delegată administrarea și care gestionau aceste zone cu resurse proprii. Custozii ariilor erau în bună parte ONG-uri, dar și primării, consilii județene, universități, societăți comerciale etc. O autoritate centrală care să impună o practică unitară a fost considerată necesară, dar îndepărtarea bruscă a unor ONG-uri cu resurse și experiență din administrarea parcurilor a fost o măsură criticată dur de societatea civilă. Critica acestei măsuri a venit pe fondul lipsei de resurse și de personal a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate, care să poată prelua activitatea începută de către foștii custozi.

Într-un interviu din iunie 2023, la mai bine de 4 ani de la preluarea administrării, directorul ANANP declara că doar 43% din posturi din instituția pe care o conducea erau acoperite (dintr-un număr maxim de 490 posturi alocate la nivel național, potrivit unei hotărâri de guvern doar aproximativ 200 sunt acoperite). Un simplu calcul relevă faptul că există doar 2-3 persoane responsabile la nivelul fiecărui județ. Ținând cont că o arie protejată are nevoie de minim un biolog, un expert GIS, mai mulți rangeri, un jurist, personal de comunicare, se poate spune că o mare parte din ariile protejate din România sunt administrate doar pe hârtie. Acest lucru reiese și din faptul că doar aproximativ jumătate au planuri de management.

Nota ulterioară redactării raportului: În august 2024, la propunerea Ministerului Mediului, guvernul a decis fuziunea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP) cu Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), într-o nouă instituție: Agenția Națională pentru Mediu și Arii Protejate.

Compensațiile pentru proprietarii de terenuri în arii protejate reprezintă măsuri financiare sau de alt tip oferite acestora pentru a contrabalansa restricțiile impuse asupra utilizării terenurilor lor. În aceste zone, activitățile economice, cum ar fi agricultura, exploatarea forestieră sau dezvoltările imobiliare, pot fi limitate sau interzise Compensațiile pot include plăți directe, scutiri de impozite, subvenții pentru practici agricole sustenabile sau alte beneficii care au scopul de a sprijini proprietarii și de a asigura conservarea pe termen lung a mediului.

Ordonanța de urgență 57/2007 legiferează administrația ariilor protejate și prevede că, terenurile din arii naturale protejate deţinute în regim de proprietate privată au dreptul la compensaţii pentru respectarea restricțiilor din planul de management al ariei naturale protejate. Această OUG a fost adoptată în Parlament abia în 2011, deci după 4 ani de la scrierea ordonanței. Modalitățile de solicitare, de calcul şi de acordare a compensaţiilor ar fi trebuit să fie stabilite la scurt timp după printr-o Hotărâre de Guvern. Însă această hotărâre (Hot. nr. 167/2004) a fost emisă abia în februarie 2024, la după mai bine de un deceniu de când există legea care permite acest lucru. Deși câțiva proprietari de păduri care s-au judecat cu statul au avut câștig de cauză, există mulți proprietari care nici măcar nu știu că au dreptul la compensații.