Fragmentarea habitatelor terestre
Fragmentarea habitatelor presupune divizarea unui mediu natural mare și continuu în porțiuni mai mici, separate unele de altele. Un exemplu ar fi o pădure fragmentată de drumuri și orașe, unde animalele și plantele sunt izolate în insule de spațiu verde. Cauza principală a fragmentării o reprezintă activitățile umane, cum ar fi construcția de drumuri, extinderea orașelor, defrișările sau microhidrocentralele instalate pe râuri. Fragmentarea este problematică fiindcă împiedică animalele să migreze sau să găsească mâncare, iar în timp fragmentarea duce la reducerea diversității genetice care expune speciile la riscul dispariției.
Cele mai afectate de fragmentarea habitatelor sunt acele specii care au nevoie de habitate naturale vaste, cu precădere carnivorele mari. În România ne referim la lup, râs și urs. Potrivit Biodiversity Information System for Europe, continentul European a experimentat o fragmentare mai mare a habitatelor și ecosistemelor decât orice alt continent, în mare parte datorită extinderii urbane și expansiunii rapide a rețelelor de transport și de energie. În aceste condiții, Munții Carpați reprezintă una dintre cele mai puțin fragmentate zone naturale din Europa. Aici ar avea adăpost aproape o treime din carnivorele de pe continent.
Carnivorele mari sunt considerate „specii umbrelă” deoarece dacă acestor specii care au nevoie de suprafețe mari le este asigurat habitatul înseamnă că habitatul necesar este asigurat și speciilor mai mici.
Pe lângă amenințarea viabilității populațiilor, o consecință a fragmentării habitatelor sunt întâlnirile mult mai dese între oameni și speciile sălbatice. Pentru speciile care depind de zone mari de pădure naturală (cum sunt ursul, lupul și râsul), creșterea prezenței umane în aceste zone duce și la creșterea numărului de incidente.
STUDIU DE CAZ: Întâlnirile cu urșii. Provocări și soluții prietenoase
Ursul brun este una dintre cele mai emblematice specii de mamifere din Europa, iar în România este estimat că trăiesc între 6500 si 8000 de exemplare, undeva la 40% din populația de urs brun de pe continent (exceptând Rusia). Ursul brun este strict protejat la nivel european și național prin așa-numita Directiva Habitate. Ca specie umbrelă, o populație de urși stabilă și sănătoasă indică existența unui ecosistem bogat și diversificat, benefic și pentru alte specii. Totodată, prin felul cum se hrănește și elimină fecalele, ursul răspândește în mediul înconjurător o diversitate foarte mare de semințe și are astfel o contribuție importantă la regenerarea vegetației.
Deși un element cheie în ecosistemele forestiere sănătoase, prezența ursului în pădurile din România a devenit în ultimii ani un subiect controversat, în special din cauza interacțiunii crescute a urșilor cu oamenii, și al controlului numărului de urși prin vânătoare, în special vânătoarea de trofeu. Ursul este o specie solitară și evită contactul cu oamenii, dar o suită de factori au făcut ca habitatul urșilor să se suprapună cu cel al oamenilor, printre care abandonarea pășunilor, și extinderea localităților în jurul pădurilor, și să crească numărul incidentelor care implică interacțiunea dintre aceștia.
Un alt aspect controversat legat de urșii din România este vânătoarea acestora. Ca specie protejată la nivel European, în anul 2016 vânătoarea de urşi a fost interzisă și în țara noastră. O ipoteză intens vehiculată în media este că încetarea vânătorii a contribuit și ea semnificativ la creșterea numărului de urși. Acesta este un subiect intens dezbătut, iar dificultatea estimării numărului real de urși, istoric și prezent, face înțelegerea fenomenului dificilă. O posibilitate este ca numărul incidentelor poate crește și fără creșterea efectivului de urși dacă resursele din pădure la care aceștia au acces sunt tot mai puține și dacă habitatul lor și al oamenilor se intersectează tot mai mult.
Progresiv cota de vânătoare a crescut din nou în ultimii ani iar, în urma unei tragedii în iulie 2024 pe traseul Jepii Mici din Munții Bucegi, când o tânără de 19 ani a fost atacată mortal de un urs, Legea vânătorii a fost modificată prin introducerea unor noi cote de vânătoare la ursul brun. Astfel numărul urșilor vânați la liber, a fost ridicat de la 180 la 426. Organizațiile de mediu atrag însă atenția că în absența unei metodologii de identificare și extragere a urșilor problemă și a unor măsuri extinse de prevenție, simpla reducere a populației de urși nu va rezolva problemele ocazionate de interacțiunea om-urs ci poate perturba funcțiile ecosistemice pe care acestea le realizează. Creșterea cotei de vânătoare ar atrage vânătorii spre exemplarele cu cea mai mare valoare de trofeu al căror habitat nu se suprapune neapărat cu cel al oamenilor, fără ca împușcarea lor să rezolve problemele pe care le fac exemplarele habituate și fără să adreseze cauzele mai adânci ale problemei.
O abordare modernă a coabitării om-urs și reducerea conflictelor se bazează pe o combinație de măsuri dintre care: asigurarea habitatului necesar, o gestionare adecvată a deșeurilor în orașe, gardurile electrice, o politică corectă de compensare pentru pagube în gospodării și o abordare integrată la nivelul de comunitate. Un astfel de proiect a fost desfășurat de WWF la Băile Tușnad. Printr-o abordare integrată la nivelul întregii comunități, monitorizarea ursilor problemă prin gulere cu GPS și instalarea unor pubele speciale de gunoi, numărul de incidente a fost redus aproape la 0 între 2021 și 2022. (În aceeași perioadă pagubele au fost fost reduse de la 40 la 0, iar apelurile de urgență la 112 de la 220 la 8).
Pierderea conectivității râurilor
Conectivitatea râurilor este esențială pentru sănătatea ecosistemelor acvatice. Ea permite speciilor de pești și altor organisme acvatice să migreze, să se reproducă și să acceseze resursele necesare supraviețuirii. Majoritatea speciilor care trăiesc în râuri au nevoie de porțiuni întinse ale cursului de apă pentru a-și realiza ciclul de viață. Pe lângă cursul de apă au nevoie și de zonele umede de-a lungul râului. De exemplu vidra își desfășoară cea mai mare parte a vieții în cursul de apă, dar pentru reproducere are nevoie de adăposturi naturale laterale, cum ar fi rădăcinile unui arbore. Pentru hrană, peștii mai au nevoie de insecte și larve care ajung în apă din habitatele din vecinătatea râului.
La nivel global, indexul Living Planet Index arată că speciile de apă dulce sunt într-un declin de cel puțin două ori mai rapid decât speciile terestre sau cele oceanice. Living Planet Report (2022) arată o scădere medie de 76% între 1970 și 2016 a populațiilor de pești migratori, cauzate în mare parte de modificările de habitat, cele mai importante fiind barierele construite în calea rutelor de migrație, cum ar fi barajele, ecluzele. Acestea sunt responsabile pentru aproximativ jumătate dintre amenințările la adresa populațiilor de pești migratori.
Între 1970 și 2017, populațiile de pești migratori au scăzut în medie cu 76%.
Conform Agenției Europene de Mediu, pe râurile europene există peste 1 milion de bariere și au mai rămas foarte puține râuri cu flux liber. Majoritatea barierelor sunt structuri mici, iar multe dintre ele sunt învechite. Strategia de biodiversitate a UE își propune, de altfel, să restaureze cel puțin 25.000 km de râuri cu flux liber până în 2030, prin eliminarea barierelor și restaurarea zonelor inundabile și a zonelor umede.
În România, Planul național de amenajare a bazinelor hidrografice din 2013 menționează peste 1200 de baraje pentru lacuri de acumulare (Apele Române, 2013). Bararea transversală a cursurilor de apă s-a accentuat în ultimele două decenii prin construirea de microhidrocentrale, în prezent existând mai mult de 500 de astfel de unități (Nistorescu et al., 2016).
Potrivit WWF, Dunărea găzduiește unele dintre cele mai importante populații de sturioni și alte specii de pești migratori (cum sunt scrumbia, mreana, scobarul etc.) din Europa, Bulgaria și România fiind singurele țări care mai dețin deocamdată populații viabile de sturioni sălbatici în Uniunea Europeană. Aceste populații au avut un declin dramatic în ultimele decenii din cauza barierelor de pe Dunăre (acestea separă două volume de apă, iar printre cele mai cunoscute sunt barajele și ecluzele). În România, Hidrocentralele de la Porţile de Fier, prin Barajul Porțile de Fier au avut un impact negativ major asupra speciilor de peşti migratori sau care îşi aveau locurile de reproducere în amonte (mai sus pe cursul apei). Se consideră că numărul de sturioni a fost redus de 50 ori din cauza barajului Porțile de Fier. Totodată, îndiguirea malurilor Dunării a condus la distrugerea zonelor reproductive pentru multe specii de pești.
În același timp, până în anul 1990, Lunca și Delta Dunării au suferit modificări majore prin îndiguire și desecarea unor suprafețe inundate sau inundabile însemnate și transformarea lor în terenuri agricole. Mai mult de 80% din zonele umede au fost pierdute și, odată cu ele, serviciile ecosistemice pe care le furnizau: protecția împotriva inundațiilor, apă potabilă, lemn, biomasă, oportunități de turism și recreere, pește și alte surse de hrană. În ultimii ani, în timpul ploilor abundente digurile nu pot face mereu față nivelurilor ridicate ale Dunării. În trecut însă zonele umede din lunca inundabilă a Dunării ofereau un spațiu amplu de revărsare al apei, un factor protector în fața inundațiilor. În acest sens, zonele umede funcționează asemenea unor bureți naturali care absorb și eliberează lent apă de suprafață. Arborii și vegetația de-a lungul râurilor contribuie, de asemenea, la încetinirea inundațiilor și distribuie apei mai lent pe toată suprafața zonei umede. În ultimii 10 ani, WWF România a desfășurat proiecte pilot de refacere a zonelor umede din lungul Dunării (Mahmudia, Balta Geraiului, Gârla Mare), dar suprafața care s-ar putea renatura ar fi de 20 ori mai mare.
STUDIU DE CAZ: Sturionii
Pești migratori apăruți în urmă cu 200 de milioane de ani și contemporani cu dinozaurii, sturionii sunt azi o specie pe cale de dispariție (pe lista roșie a IUCN). Cea mai mare populație de sturioni sălbatici din lume se găsesc azi în Dunăre. Aceștia trăiesc în principal în Marea Neagră și migrează în amonte (în sus) pe Dunăre și alte fluvii mari pentru reproducere. Sturionii cresc până la o lungime de 4.5 metri și pot trăi până la 100 de ani. Datorită ciclului lung de viață și maturizării întârziate, sturionii sunt deosebit de vulnerabili la exploatare și alte amenințări, inclusiv poluare și fragmentarea habitatului, iar stocurile au nevoie de mai mulți ani pentru a se reface (femelele au nevoie de 20 de ani pentru a ajunge la maturitate și a se reproduce).
Pescuitul ilegal – în principal pentru icrele foarte apreciate cunoscute sub numele de caviar - este cea mai mare amenințare directă împotriva sturionilor de Dunăre. Acesteia i se adaugă pierderea habitatelor prin îndiguirea Dunării și întreruperea migrării către zonele de reproducere datorate barajelor. Migrația pentru reproducere face parte integrantă din ciclul vieții naturale a tuturor sturionilor din Dunăre. Aceasta îi face extrem de sensibili la impactul barierelor fizice, precum barajele (În special barajul Porțile de Fier, construit în 1972). Pe lângă construcția barajului, îndreptarea și canalizarea fluviului, alături de construcția de diguri de-a lungul malurilor pentru a preveni inundațiile, au avut ca rezultat o reducere dramatică a albiilor naturale și a zonelor umede, reducând drastic zona de reproducere a sturionilor. Potrivit WWF, în România captura anuală de sturion ar fi scăzut de la 1144 tone în 1940 la 8 tone în 1995.
Pescuitul sturionilor este azi interzis în România și toate țările din Bazinul Mării Negre, dar din cauza valorii ridicate a caviarului pescuitul ilegal al acestora este o amenințare critică. Potrivit unui raport al WWF, 20% din peștele pescuit ilegal din Dunăre este sturion.