Environment for Romania / Protecția biodiversității

Efectele agriculturii asupra biodiversității

📢 Subiect în spotlight

Suprafețele agricole nu sunt doar producătoare de alimente, ci pot fi și rezervoare importante de biodiversitate. Un ecosistem agricol bogat în biodiversitate găzduiește o gamă largă de specii, de la microorganisme care îmbogățesc solul și ajută la descompunerea materiei organice, la polenizatori esențiali pentru producția de culturi (cum ar fi albinele și fluturii), dar și numeroase specii de păsări, mamifere mici, reptile și insecte, care contribuie la controlul natural al dăunătorilor și la menținerea sănătății generale a ecosistemului.

Biodiversitatea agricolă poate fi înțeleasă pe mai multe niveluri: 1) diversitatea genetică a soiurilor cultivate dintr-o singură specie, 2) numărul de specii diferite cultivate, și 3) diversitatea ecosistemului agricol, dincolo de speciile cultivate.

Odată cu apariția agriculturii moderne, un număr mare de soiuri de culturi adaptate local au fost înlocuite cu varietăți moderne, uniforme din punct de vedere genetic, selectate pentru un randament ridicat din punct de vedere al producției. Însă aceste soiuri moderne sunt mult mai vulnerabile la prădători și e nevoie de intervenții chimice tot mai sofisticate pentru protejarea lor. În timp ce biodiversitatea agricolă este cel mai bun mod prin care recolta se poate proteja în fața schimbărilor climatice, conform Organizației ONU pentru Alimentație și Agricultură (FAO) în ultimii 100 de ani, până la 75% din diversitatea genetică a culturilor agricole a fost pierdută (FA0, 1998b). Ca exemplu, fermierii din India obișnuiau să cultive 30.000 de varietăți de orez. Astăzi, 75% din producția de orez din India provine doar din 10 varietăți.

Variația din cadrul unei specii de plante, sau variația soiurilor, le permite acestora să evolueze și să se adapteze la diferite condiții de mediu. Varietățile de culturi pot varia în ceea ceea ce privește înălțimea plantei, randamentul, dimensiunea sau culoarea semințelor, calitățile nutriționale, gust. Ele pot reacționa diferit la frig, căldură sau secetă. Unele varietăți au capacitatea de a rezista la dăunători și boli care ar fi fatale pentru altele. Dacă în sălbăticie biodiversitatea este rezultatul selecției naturale, în agricultură acest lucru este rezultatul a mii de ani de activitate umană, prin selecția atentă a caracteristicilor considerate utile de către fermieri.

Agricultura tradițională joacă un rol important în conservarea biodiversității semințelor. Fermierii și grădinarii își păstrează și împărtășesc semințe locale, tradiționale și adaptate la mediu, contribuind la menținerea varietății genetice în culturile agricole. Diverse organizații non-guvernamentale sunt implicate în eforturile de conservare a biodiversității semințelor prin intermediul programelor de colectare, conservare, schimb și împărtășire a semințelor, precum și prin intermediul activităților de sensibilizare și advocacy. Există și bănci de gene la nivel mondial, regional și național care stochează și conservă mostre de semințe provenind din diferite specii de plante.

Agricultura intensivă este un mod de a practica agricultura care se concentrează pe maximizarea producției agricole și profitabilitatea pe termen scurt, adesea cu efecte nocive asupra sănătății solului, a resurselor de apă și a biodiversității. Acest tip de agricultură se bazează adesea pe monocultură, adică cultivarea unei singure specii pe o suprafață mare de teren (adesea porumb, grâu, rapiță). Plantarea unei singure specii elimină habitatul și hrană pentru alte specii de plante și animale, inclusiv pentru păsări specifice acestor zone. Conform site-ului Directoratului de Mediu al UE, păsările comune din zonele agricole înregistrează o scădere mult mai rapidă decât alte specii de păsări europene. Indicele Păsărilor din Zonele Agricole arată că între 1980 și 2021 a avut loc o scădere cu 52% a acestor păsări. Agricultura intensivă se distinge și prin utilizarea intensivă a substanțelor care facilitează producția agricolă (numite inputurilor agricole) , cum ar fi fertilizanții chimici, pesticidele și irigarea extensivă, pentru a obține randamente mari pe unitatea de suprafață.

Între 1980 și 2021 a avut loc o scădere cu 52% a populațiilor de păsări specifice zonelor agricole.

În contrast cu monocultura, policultura este un sistem de agricultură în care se practică concomitent mai multe tipuri de culturi agricole. Policultura este folosită în mod curent în agricultura tradițională, orientata spre autoconsum, dar cu tendința de reintroducere și în țările dezvoltate economic, pentru a contracara efectele nefavorabile asupra mediului ale sistemului de monocultură. Printre avantajele policulturii se numără dependența redusă de fertilizatori și pesticide deoarece culturile interplantate suprimă buruienile, iar leguminoasele pot fixa azotul. Creșterea diversității tinde să reducă pierderile cauzate de dăunători și boli. Policultura îmbunătățește în mod natural proprietățile fizice, chimice și structurale ale solului, care va fi mai roditor pentru culturile viitoare.

O altă practică benefică solului și biodiversității o reprezintă culturile de acoperire, care sunt plante necomestibile cultivate în afara sezonului pe terenurile care în sezon găzduiesc culturi comestibile. Alese potrivit, acestea limitează dezvoltarea dăunătorilor, îmbogățesc solul și creează un mediu propice pentru biodiversitate în sol și la suprafața lui. Rotația culturilor este alta practică care contribuie esențial la reducerea folosirii de pesticide. Aceasta presupune cultivarea unor specii diferite de plante în sezoane diferite sau ani succesivi, în locul cultivării repetate a aceleiași culturi pe aceeași parcelă de teren.

O altă practică cu multiple beneficii pe terenurile agricole este lăsarea unor zone de tampon între culturi, cu diferite moduri de folosință, de la perdele forestiere, pășuni, fânețe, zone umede, dar și aliniamente de arbuști. Acestea au efecte ecosistemice complexe și creează refugii și coridoare de trecere pentru păsări și animale, protejează împotriva vântului, prafului, rețin apa în sol și îl stabilizează, scad temperatura aerului.

În condițiile în care sudul României se confruntă cu riscul deșertificării, astfel de zone ar fi de o deosebită importanță. România a avut un sistem extins de perdele forestiere care au fost defrișate de regimul comunist pentru a crește suprafața arabilă și pentru a crea sisteme de irigare. Acestea sunt bariere de arbori și arbuști care aduc numeroase beneficii terenurilor agricole: un surplus de umiditate care se traduce prin mai multă productivitate pe parcelă agricolă, protecția împotriva vântului, atragerea păsărilor și insectelor și chiar o mai bună sănătate a solului. Pentru reziliența ecosistemelor și sustenabilității practicilor agricole este foarte important să se revină la perdele forestiere sau la alte combinații de teren agricol și pădure, numite și peisaj mozaicat sau sisteme agroforestiere. Despre dificultățile legate de înființarea pădurilor forestiere se poate citi mai mult în capitolul dedicat Pădurilor din acest raport.

Agricultura țărănească din România este apropiată de modul ideal de a face agricultură. Producătorii mici și locali se bazează adesea pe tehnici tradiționale și organice, reducând astfel utilizarea substanțelor chimice și a pesticidelor, care poluează solul și apa. De asemenea, acești producători tind să încorporeze mai mult tehnici care sporesc biodiversitate sistemele lor agricole, cum ar fi diversificarea culturilor, utilizarea rotației culturilor, precum și a culturilor de acoperire.

Potrivit Institutului Național de Statistică, în România există peste 2,8 milioane de exploatații sau gospodării agricole, care lucrează o suprafață totală de aproape 12,8 milioane de hectare de teren agricol. Dintre aceste gospodării aproape 96% lucrează terenuri mai mici de 10 hectare. Asta înseamnă că țăranii și micii producători reprezintă majoritatea covârșitoare a persoanelor care sunt active în agricultură. Însă, birocrația complexă și condițiile de eligibilitate au impus obstacole micilor fermieri, iar cei care dețin terenuri agricole cu suprafața de sub 1 hectar și parcele agricole sub 0,3 hectare nu sunt eligibili pentru subvențiile agricole. De asemenea, absența plafonării acestor plăți a permis fermierilor mari să acumuleze sume considerabile de bani, creând un dezechilibru economic în cadrul comunităților agricole. Susținerea numărului mare de țărani care practică agricultura de subzistență ar fi un mod de a încuraja și practicile agricole durabile, dar această discrepanță între sprijinul oferit producătorilor mari și cel oferit celor mai mici producători reflectă lipsa de echitate socială și lipsa de preocupare a guvernanților pentru sustenabilitate în agricultura românească.

Politica Agricolă Comună (PAC) este un ansamblu de legi adoptate de UE pentru a furniza o politică unitară privind agricultura în țările UE. Aproximativ o treime din bugetul uniunii este dedicat sprijinirii fermierilor și zonelor rurale prin intermediul Politicii Agricole Comune. În România, Politica Agricolă Comună a UE este transpusă prin Planul Național Strategic (PNS) și reprezintă decizia României în ce privește alocarea fondurilor europene pentru agricultură și dezvoltare rurală.

Pentru că agricultura este esențială în asigurarea siguranței alimentare și acest domeniu se confruntă cu provocări unice legate de climă și fluctuații în cerere, PAC sprijină fermierii prin plăți directe pentru ca aceștia să aibă o plasă de siguranță și să poată să-și susțină activitățile curente. Totodată PAC include un set de 9 "bune condiții agricole și de mediu" - sau GAEC- pe care fermierii trebuie să le îndeplinească pentru a primi subvenții.

În 2021, a fost votată o reformă a politicii agricole comune pentru a se armoniza cu obiectivele de mediu ale Uniunii. Comparativ cu PAC-ul anterior (2014-2022), cel pentru perioada 2023-2027 a fost conceput să includă standarde mai ridicate de ecologie în noile reguli de condiționalitate (condiții pentru acordarea subvențiilor), cum ar fi practicarea rotației culturilor și a culturilor de acoperire și lăsarea unui procent din suprafața agricolă necultivată pentru a creea zone tampon. Cu toate acestea, în urma protestelor fermierilor din primăvara anului 2024, stimulate și de îngrijorări că aceste măsuri le-ar scădea productivitatea, executivul UE a eliminat majoritatea acestor obligații, alegând să ofere compensații financiare fermierilor care le implementează voluntar.