SOLUŢIILE SUNT LA FIECARE DINTRE NOI

Echipa Civic Labs a petrecut peste 580 de ore de research pentru acest raport. Peste trei luni petrecute în documente, în interviuri, pe teren, în instituții publice și alături de experți din domeniu pentru a înțelege cum putem contribui la o societate în care grija față de mediu nu este un ”To Do” listat în secțiunea opțională de taskuri zilnice. Sute de ore doar pentru a înțelege cum funcționează și alte sute pentru a proiecta soluții pentru problemele și blocajele depistate. Cetățenii nu au în mod normal la dispoziție aceste ore.

Urmând cercetării din anii 2020-2021 centrată pe reutilizare și reducere, anul acesta ne-am concentrat atenția asupra proceselor de reciclare. În paginile următoare vă invităm să găsiți o sinteză accesibilă a sectorului reciclării, să înțelegeți unde sunt punctele nevralgice din sistem și ce putem face pentru o planetă mai prietenoasă pentru generația copiilor noștri. La final, ca întotdeauna, vă așteptăm cu soluții pe care să le putem pune în practică împreună pentru sănătatea și viitorul nostru.

Glosar

reciclare = procesul de transformare a deșeurilor în materie primă, cu scopul de a fi transformate în alte produse.

colectare separată = depozitarea temporară a deșeurilor pe categorii, în vederea reciclării. Se realizează la sursă, de generatorul de deșeuri (de ex: de populație, acasă), înainte ca acestea să fie colectate.

fracție umedă = una dintre cele două categorii principale de deșeuri colectate separat de localitățile din România, este partea reziduală din gunoiul menajer, adică tot ce nu a fost colectat separat cu scopul reciclării.

fracție uscată = una dintre cele două categorii principale de deșeuri colectate separat localitățile din România, este partea reciclabilă din gunoiul menajer, adică tot ce a fost colectat separat de oameni cu scopul reciclării (hârtie, metal, plastic, sticlă).

depozitarea deșeurilor = „aruncarea la groapă”, ultima opțiune în sistemele moderne de gestiune a deșeurilor la care se recurge când nu este posibilă reciclarea.

deșeuri municipale = deșeurile pe care oamenii le produc ca urmare a traiului lor de zi cu zi. Se numesc municipale deoarece sunt gestionate de autoritățile locale.

bio-deșeuri = deșeuri biodegradabile provenite din activitatea de consum a oamenilor, din grădini și parcuri, din birouri, instituții, restaurante, etc. Constituie o parte semnificativă a deșeurilor municipale.

Sistemul de Management Integrat al Deșeurilor (SMID) = totalitatea infrastructurii, a operațiilor, dar și a operatorilor dintr-un județ implicați în gestiunea deșeurilor la standardele Uniunii Europene.

economia liniară = modelul care se bazează pe extragerea resurselor, transformarea lor în produse, și aruncarea acestora când nu mai servesc scopului („take-make-dispose”).

economia circulară = un nou model de producție și consum în cadrul căruia orice produs este menținut cât de mult se poate în economie prin reducerea consumului, reparare, reutilizare în alte scopuri, și eventual transformarea în alte materii prime prin reciclare.

DEȘEURILE MUNICIPALE

Deșeurile municipale cuprind atât deșeurile din gospodării, generate de populație, cât și deșeurile provenite din alte surse (cum ar fi firme, instituții publice sau deșeuri stradale dacă rezultă din activitatea de consum a oamenilor) care au aceeași structură ca deșeurile provenite din gospodării. În România, deșeurile municipalele sunt compuse în proporție de aproximativ 70% de deșeuri menajere de la populație, 20% de deșeuri similare celor menajere care provin din instituțiile publice și de la firme și 10% deșeuri din servicii publice (parcuri și gradini, deșeuri stradale).

Deșeurile menajere generate de populație sunt de obicei compuse din resturi de mâncare, ambalaje și alte tipuri de deșeuri produse într-o gospodărie. Deși sunt numite „municipale", acestea includ atât deșeurile generate în zona urbană cât și în cea rurală. În această categorie mai intra și o serie de fluxuri speciale atunci când nu sunt preluate de un sistem dedicat. Aici ne referim de deșeurile de electrice și electronice (becuri, baterii, lampi, frigidere), deșeuri din lucrări de construcții și demolări, deșeuri de medicamente, mobilă veche.

Conform cifrelor oficiale, deșeurile municipale reprezintă din punct de vedere cantitativ între 10% din totalul de deșeuri generate la nivelul Uniunii Europene, și aproximativ 25% din cele generate în România. În ciuda acestui procent scăzut, ele au un rol politic foarte important. Vizibilitatea lor și faptul că provin din obiceiurile de consum ale oamenilor fac din felul cum sunt gestionate un criteriu important de evaluare a performanței autorităților locale și centrale și, ca urmare, o temă care este intens exploatată electoral.

UE VS ROMÂNIA, O PRIVIRE GENERALĂ

La baza politicii Uniunii Europene de gestionare a deșeurilor a stat timp de mai multe decenii ideea de „ierarhie a deșeurilor“. Ierarhia deșeurilor reprezintă o ierarhie a priorităților în politicile publice și legile legate de deșeuri: cea mai importantă măsură este prevenirea sau reducerea deșeurilor, urmată de reutilizare, apoi valorificarea deșeurilor prin reciclare. Dacă reciclarea nu este posibilă, se încurajează incinerarea cu degajare de energie și apoi, ca ultimă opțiune, depozitarea sau „aruncarea la groapă”.

În ultimul deceniu, conceptul de „ierarhie a deșeurilor” a fost completat de cel al „economiei circulare”. În cadrul economiei circulare, valoarea produselor, a materialelor și a resurselor este menținută în economie cât mai mult timp posibil, iar generarea deșeurilor este redusă la minim.

În ton cu aceste principii, valorile medii la nivel UE ilustrează o tendință bine conturată de reducere a cantităților depozitate, în favoarea reciclării și a incinerării deșeurilor cu degajare de energie. Conform datelor de la Eurostat, între 2000 și 2020, proporția medie de deșeuri reciclate a urcat de la 27.3% la 48.7%, iar procentul depozitării a scăzut de la 51% la 25%. Câteva țări cum ar fi Germania sau Olanda, au reușit să reducă depozitarea la aproape 0%.

Din păcate, în aceste tendințe îmbucurătoare nu se încadrează și România. Până în 2007 când a intrat în Uniunea Europeană, țara noastră a tratat exclusiv deșeurile prin depozitarea lor în gropi neconforme care poluau mediul și solul. Ulterior aderării, România și-a asumat tranziția spre metode moderne axate pe ierarhia deșeurilor. Cu toate acestea, în ultimii zece ani rata reciclării a rămas aproape constantă, oscilând între 10% și 14% (13,7% în 2020), iar depozitarea, deși s-a mutat în depozite ecologice, a rămas metoda predominantă de gestiune a deșeurilor, peste 70% (75% în 2020) din deșeuri municipale având anual ca destinație finală groapa de gunoi.

GESTIONAREA DEȘEURILOR MUNICIPALE

Gestionarea deșeurilor municipale este în responsabilitatea autorităților locale, și acestea sunt de regulă delegate operatorilor de salubrizare care deservesc o întreagă localitate. Pentru a trata deșeurile la aceste standarde impuse de Uniune Europeană este nevoie de o infrastructură modernă de colectare, de tratare, valorificare și eliminare a acestora. Totalitatea infrastructurii, a operatorilor și a proceselor de prelucrare a deșeurilor dintr-o zonă geografică (județ, în România), care asigură gestionarea acestora conform normelor europene poartă numele de Sistem de Management Integrat al Deșeurilor (SMID). Acestea cuprind sisteme de colectare, de transport, de sortare, de balotare, de compost, de depozitare. Majoritatea județelor din țară au construit sau sunt în procesul de construire a acestei infrastructuri cu ajutorul fondurilor europene.

PRINCIPII DE GESTIONARE A DEȘEURILOR

Un principiu central în politica de gestionare a deșeurilor de la nivel european este „Poluatorul plătește”. Cetățenii, dar și toți actorii care generează deșeuri, trebuie să suporte costurile gestionării lor. Ca să se încurajeze un comportament responsabil față de deșeuri, serviciul public de gestionare al acestora nu este un serviciu gratuit al municipalității.

„Plătești pentru cât arunci” este un alt principiu care-l completează pe primul și exersează și mai mult responsabilitatea „poluatorului”. De regulă acest principiu implică taxarea pe tip de deșeu și cantitatea produsă. Așa că pentru a stimula colectarea separată, deșeurile reciclabile se ridică de regulă gratis sau contra unui cost mai mic în timp ce deșeurile menajere colectate la grămadă, sunt taxate mai mult. Recent, acest principiu a început să fie implementat în diferite forme și în România.

DEȘEURILE DE AMBALAJE

O parte din deșeurile pe care le producem sunt ambalajele produselor pe care le-am folosit. Prin lume circulă în orice moment o cantitate impresionantă de ambalaje care protejează produsele de consum, materiile prime sau ajută la transportul acestora. O parte semnificativă ajunge la noi, cetățenii, în calitate de consumator final, iar restul se învârte în logistica proceselor de producție și transport. În România, aproximativ 60% din totalul ambalajelor ajung în pubelele oamenilor, iar acestea se vor regăsi în fluxul de deșeuri municipale. Restul de 40% sunt ambalajele folosite în industrie, în transportul mărfurilor între agenții economici.

Aplicând principiul „poluatorul plătește”, responsabilul moral pentru deșeurile de ambalaje este considerat producătorul. În principiu, el poate încă din faza de design să facă ambalajul cât mai minimal și prietenos cu mediul. În Uniunea Europeană principiul „poluatorul plătește” aplicat producătorilor este implementat printr-o schemă practică numită Răspunderea Extinsă a Producătorului. Conform directivelor Uniunii Europene transpuse în legislația națională (OUG 91/2021), astăzi 60% din ambalajele puse pe piață trebuie reciclate de producători, procent care trebuie să urce progresiv la 70% până în 2030. Pentru că e dificil de recuperat exact ambalajul vândut, este suficient ca producătorul să recupereze și să trimită spre reciclare o anumită cantitate din materialul de același tip cu cel pe care le-a pus pe piață la ambalare (de exemplu dacă produsele sale au fost ambalate în carton trebuie să se asigure că o anumită masă de ambalaje de carton ajung la reciclare în numele său).

În scopul acesta, firmele care pun pe piață ambalaje și produse ambalate încheie un contract cu o firmă cu un statut special primit de la Ministerul Mediului, numită Organizație care Implementează Răspunderea Extinsă a Producătorului (OIREP). OIREP-urile au un rol de intermediar în procesul reciclării. Ele percep o taxă de la aceste firme și plătesc mai departe firmele de colectare și reciclare pentru ca ceea ce reciclează să se facă în numele clientului lor, proces pe care-l vom detalia mai jos. În România există în acest moment 14 OIREP-uri.

Prin OIREP-uri, firmele care pun pe piață ambalaje trebuie să recupereze deșeurile de ambalaje atât din deșeurile aruncate de oameni (deci din deșeurile municipale) cât și din ambalaje folosite de firme în procesul de producție sau transport. Ambalajele aruncate de populatie din gospodarii se preiau de operatorii de salubritate, în timp ce ambalajele folosite de firme în activitatea lor se preiau de firme colectoare. OIREP-ul achiziționează prin plățile către colectori sau autorități locale „un dosar de trasabilitate”, adică dreptul ca numele clientului său (firma care a vândut produse ambalate) să apară pe toate documentele justificative care însoțesc traseul acelor deșeuri de la preluare până când ajung la poarta reciclatorului.

Firmele care vând produse ambalate au o țintă de reciclare impusă de autorități, care în anul 2022 este de 60% din cantitatea de ambalaj care a ajuns pe piață. Dacă aceste firme nu reușesc să trimită spre reciclare numărul de kilograme corespunzător țintei, vor plăti către AFM o taxă per kg pentru diferența dintre cât trebuiau să recicleze și cât au reciclat. Deoarece costul pe kg al finanțării reciclării prin OIREP-uri este semnificativ mai mic decât ce ar trebui plătit statului, acest mecanism pare să funcționeze destul de bine și recuperarea ambalajelor este de altfel un domeniu în care România a atins țintele impuse de Uniunea Europeană, cu performanțe peste medie, conform cu datele raportate la nivel național.

Trebuie notat aici că în majoritatea cazurilor colectarea și reciclarea nu sunt rentabile fără acest „ajutor” de la OIREP-uri. Ceea ce se recuperează prin colectarea separată nu are o valoare de piață destul de mare ca să facă colectarea și reciclarea acestor deșeuri rentabilă în sine.

DEȘEURI DE ECHIPAMENTE ELECTRICE ȘI ELECTRONICE (DEEE)

Deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE) sunt o componentă a deșeurilor municipale care merită o atenție specială deoarece conțin substanțe dăunătoare mediului cât și oamenilor. Gestionate necorespunzător sau abandonate ilegal pot constitui un adevărat hazard. Totodată, echipamentele electrice și electronice conțin compuși valoroși și metale rare neregenerabile, iar nevalorificarea acestora constituie o adevărată risipă de resurse naturale. În ultima vreme, au început să fie tot mai multe crize de aprovizionare în procesul de producție al echipamentelor noi.

Principalul act legislativ care reglementează regimul DEEE-urilor este OUG 5/2005. Conform acestuia, preluarea DEEE provenite de la gospodării se realizează în trei moduri: prin autoritățile locale, prin distribuitorii de echipamente electrice și electronice în campanii de buy back sau prin Organizații de Transfer de Responsabilitate (OTR-uri) care acționează în numele producătorilor. Schema de Răspundere Extinsă a Producătorului se aplică așadar și în cazul DEEE-urilor. În momentul de față producătorii și distribuitorii au obligația să recupereze și să trimită spre reciclare 65% din cantitatea de DEEE-uri pe care o pun pe piață. Potrivit legii nr. 215/2001, autoritățile locale au și obligația să asigure cel puțin un centru de colectare DEEE-uri la 50.000 de locuitori.

DEȘEURILE DIN CONSTRUCŢII ȘI DEMOLĂRI (DCD)

Deșeurile din construcții și demolări (DCD) reprezintă o treime din deșeurile generate în Uniunea Europeană și sunt compuse din betoane, cărămizi, materiale plastice, metale, lemn, pietre, moloz. Deși aceste deșeuri ar trebui să reprezinte un flux distinct, în România o mare parte din deșeurile din construcții și demolări colectate sunt tratate ca deșeuri municipale și iau calea gropii de gunoi. Aceste deșeuri sunt cel mai adesea inerte și nebiodegradabile, grele, voluminoase și suprasolicită gropile de gunoi.

Potrivit Legii 101/2006, activitatea de colectare a deșeurilor din construcții și demolari (DCD) face parte din activitate de salubrizare. Conform unor prevederi recente, cei care au lucrări mai substanțiale pentru care au nevoie de o autorizație de construcție/ desființare (cum ar fi construcția unei case, a unui bloc) trebuie să facă un plan de gestionare a deșeurilor și să specifice cum vor recicla minim 70% din deșeurile rezultate. Cei care au lucrări mai mici, cum ar fi o renovare care nu necesită autorizație trebuie să contacteze serviciul de salubrizare pentru ridicarea deșeurilor contra cost.

BIODEȘEURILE

O mare parte din deșeurile municipale sunt biodeșeuri, deșeuri organice care se descompun sub acțiunea unor factori biologici. O parte din deșeurile bio-degradabile cum ar fi resturile de fructe, legume, zațul de cafea frunzele uscate se pot composta pentru obținerea fertilizatorilor. Deșeurile biodegradabile de de origine animală cum ar fi resturile de carne, ouă, lactate nu sunt compostabile și sunt valorificate prin digestia anaerobă pentru producerea biogazului. În România aproximativ jumătate din deșeurile municipale sunt deșeuri biodegradabile, iar valorificarea acestora este cheie pentru creșterea gradului de reciclare și reducerea aruncării la groapă. Din procentul de reciclare de 14% raportat de România către Eurostat în 2020, 5% reprezintă compostarea și digestia anaerobă.